ISTORIA RROMILOR

APARTENENTA ETNICA

Una dintre nevoile fundamentale ale oricarui individ este aceea de a se defini ca membru al unui grup, al unei colectivitaţi. Între multiplele aparenţe la care acesta se poate raporta pe parcursul vietii, un loc important este ocupat de apartenenta etnica.

DENUMIREA ROMILOR

Cele mai raspandite denumiri sub care sunt cunoscuti rromii se datorează perioadei petrecute pe teritoriul Imperiului Bizantin. Astfel, potrivit uneia dintre ipotezele larg acceptate, la sosirea lor în Europa, rromii au fost confundati cu membrii unei secte crestine originare din Asia Mica şi care aveau reputaţia de magicieni şi ghicitori. Numele atribuit acestora, atsiganos (“neatins”, “de neatins” sau “care nu se ating de altii”) , a fost deci transferat grupurilor de rromi si sta şi astazi la baza denumirii utilizate în mai multe limbi pentru a-i desemna pe rromi.

Alte denumiri: ţigani în română, bulgara şi maghiara, tsiganes în franceză, zingari în italiană, zigeuner în germană, gipsies în engleză, gitanos în spaniola.

Cuvântul “rom” îşi are şi el originile conform unei teorii, in perioada petrecută în Imperiul Bizantin. Astfel, termenul provine din denumirea generică utilizată pentru populaţia Imperiului în perioada respectivă: “romaios”.

 

ISTORIA ORALĂ – MARTURII ALE MEMORIEI COLECTIVE

 

CINE SUNT ROMII

Wáli  István,  fiind student la teologie  în Olanda,  în anii  1753  -  1754  a  remarcat  o asemănare  izbitoare   între  limba vorbită de colegii lui veniţi la studii de  prin  părţile  Indiei  şi  limba vorbită de rromii din Ungaria.

Dacă în Evul Mediu se credea că rromii ar fi fost „egipteni“ şi nu se ştia nimic referitor la momentul plecării  lor,  studiile  moderne  de limba şi istoria rromilor au stabilit că rromii au origine indiană. Punctul de început al lungii  lor migraţii către vest a fost plasat, după cei care au cercetat această problemă, cândva, între secolele al III-lea şi al XI-lea d.Hr.

MIGRAŢIA ROMILOR

• CAUZELE MIGRAŢIEI - Unii  istorici  şi  lingvişti  cred  că  plecarea rromilor din India s-a produs  în secolul III d.Hr., când şahul Ardashir (224-241 d.Hr.) cucereşte şi transformă nordul Indiei  într-o colonie a Persiei (Iranul de astăzi).  În aceste condiţii, strămutarea vechilor rromi s-a produs treptat şi într-un mod paşnic, bogăţia Imperiului persan atrăgând tot felul de lume acolo. Printre noii sosiţi se aflau şi numeroşi muzicanţi, cunoscuţi pentru talentul lor. Există trei versiuni ale acestei ipoteze, fiecare pornind de la insuficienţa muzicanţilor din Imperiul persan, de unde şi necesitatea aducerii lor din India.

• MUZICANŢII  RROMI ÎN PERSIA - LEGENDE
• În prima variantă, şahul persan, Bahram Gur, dorind pentru supuşii săi mai multă odihnă, serbări, petreceri şi distracţie - pentru acestea nefiind destui muzicanţi în timpul său - i-a scris regelui Indiei, Shankalat, care i-a trimis mii demuzicanţi Zott, iar Bahram Gur i-a direcţionat în oraşele imperiului său. 
• O altă istorie persană relatează despre o legendă similară. Se arată că acelaşi Bahram Gur “într-o seară, întorcâ ndu-se de la vânătoare, a trecut pe lângă un grup de oameni care stăteau pe iarbă şi beau, privind apusul de soare. Le-a reproşat că nu au muzică, pentru că muzica  încântă spiritul. Ei i-au răspuns: O, tu, rege, am căutat un muzicant pentru 100 de drahme, dar nu am găsit nici unul. Atunci Bahram a spus: vom găsi unul!; şi a poruncit unui scrib să-i scrie lui Shankalat Indianul şi să-i ceară să-i trimită patru mii dintre cei mai buni muzicanţi şi cântăreţi la curtea sa. După ce Shankalat a făcut acest lucru, Bahram i-a răspândit pe muzicanţi în tot regatul, poruncind oamenilor să-i angajeze şi să se distreze, ascultându-le muzica, şi să le plătească ce li se  cuvine si, din descendenţii lor, au apărut întunecaţii Luri, care sunt maeştrii în cântul la flaut şi liră”.(Donald  Kenrick, Rromii: din India la Mediterana, 1998).
• O a treia istorisire despre muzicanţii indieni o avem de la persanul Firdusi, care, la anul 1011, scria: “Guvernatorii locali ai şahului i-au raportat acestuia că săracii se plâng că cei bogaţi beau vin şi ascultă muzică uitându-se de sus la săraci, care beau fără muzică. Sahul a trimis o scrisoare lui Shengil, în care spunea: “Alege zece mii de Luri, bărbaţi şi femei, maeştri în cântul la liră şi trimite-i aici”. Când muzicanţii Luri au ajuns, şahul i-a  primit, le-a dat la fiecare câte un bou şi un măgar, pentru că vroia să-i determine să cultive pământul. Le-a dat o mie de sarcini de porumb, pentru ca să-şi cultive pământul cu ajutorul boilor şi măgarilor, să folosească porumbul ca sămânţă şi să aibă recolte bogate, şi să cânte pentru săraci fără plată. Lurii au plecat, au mâncat boii şi porumbul. Apoi s-au întors la sfârşitul anului, cu obrajii supţi. Sahul le-a zis: Nu ar fi trebuit să irosiţi porumbul de sămânţă. Acum nu mai aveţi decât măgarii. Încărcaţi-vă lucrurile în spatele lor, pregătiţi-vă instrumentele şi puneţi-le corzi de mătase. (Donald Kenrick, Rromii: din India la Mediterana, 1998). 

• Mahmoud Ghazni cucereşte nordul Indiei - Cartea Yaminilor, scrisă de arabul Al Utbi  în secolul al XI-lea d.Hr ne vorbeşte despre o năvălire a unui războinic afgan pe nume Mahmoud Ghazni în nordul Indiei unde a asediat şi a cucerit oraşul Kannauj în data de 21 decembrie 1018. Kannaujul era cea mai bogată zonă şi avea populaţia cea mai numeroasă dintre toate oraşele Indiei de Nord, atingând 53000 de locuitori. Războinicul afgan Mahmoud Ghazni cucerind oraşul şi luând întreaga populaţie în robie, atât bărbaţii, femeile cât şi copiii, îi vinde în Imperiul Persan, la curtea regelui, ca muzicanţi, ori ca meşteşugari în diferite alte locuri. Este poate prima etapă în lungul drum al rromilor către lumea vestică.    (Marcel Courthiade, în vol. M. Itu - J. Moleanu: Culturăşi civilizaţie indiană, 2001).

 

NEAMURILE DE RROMI ŞI OCUPAŢIILE LOR ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ ŞI MODERNA ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

 

În perioada robiei, rromii aparţineau domniei, mănăstirilor şi boierilor.

Romii robi domneşti

Toţi robii din ţară care nu aparţineau mănăstirilor sau boierilor, erau robii domnului ţării şi ai soţiei acestuia. Ei aveau denumiri specifice, în funcţie de meserii.

Romii robi mănăstireşti

Romii robi mănăstireşti se ocupau cu treburile mărunte de la mănăstire şi cu lucratul pământului pe moşii.   Numărul lor era relativ ridicat, mănăstirile având cei mai mulţi robi rromi. Aceştia proveneau îndeosebi din   înzestrări din partea domniei, testamente, donaţii, schimburi, cumpărări. Condiţiile lor de viaţă erau grele, fugind de pe domeniile mănăstirilor ori de câte ori aveau ocazia.

Romii robi boiereşti

Romii robi boiereşti cuprindeau “ţigani” de curte şi “ţigani” de ogor. Robii de ogor munceau moşiile boierilor, iar cei de curte aveau ocupaţii precum: slujnice sau feciori în casă, bucătărese, spălătorese, cusutorese, pitari, sacagii, vizitii, birjari, cizmari, lăutari etc. O categorie aparte o formau argaţii, îngrijitorii şi crescătorii de animale: văcari, porcari, bivolari, herghelegii, găinărese etc. Robii de la curte erau conduşi de către un vătaf rrom, care  era răspunzător faţă de stăpân de îndeplinirea obligaţiilor şi a îndatoririlor rromilor avuţi în grijă. 

 

AȘEZAREA RROMILOR ÎN SPAȚIUL GEOGRAFIC ROMÂNESC

 

Prezenţa rromilor pe teritoriul Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi Moldovei. În spaţiul nord-dunărean, prima atestare documentară a rromilor datează din anul 1385, când domnitorul Ţării Româneşti, Dan I, dăruieşte mănăstirii Tismana posesiunile care aparţinuseră mai  înainte  mănăstirii Vodiţa de lângă Turnu Severin. Între aceste bunuri, mobile şi imobile, donaţia unchiului său Vladislav I, către mănăstirea Vodiţa, pe care o  întemeiase cândva  între 1370-1371, se aflau şi 40 de sălaşe de “aţigani”. Robii rromi ai mănăstirii Tismana sunt amintiţi în toate confirmările ulterioare ale posesiunilor acesteia.

În Transilvania, între anii 1390 şi 1406, sunt amintiţi 17 rromi de cort aflaţi sub stăpânirea unui oarecare boier Costea, al lui Mircea cel Bătrân, din Ţara Făgăraşului (pământul domnitorului muntean).

În Moldova, la anul 1414, un act din 2 august, de la Suceava, îl aminteşte pe Alexandru cel Bun, care dăruieşte lui pan Toader Pitic, pentru “credincioasa lui slujbă”, trei sate. Un sat la Cobâla, unde este casa lui, unde şesteţ a fost Veriş Stanislav, iar alt sat la gura Jeravăţului, unde cade în Bârlad, anume unde au fost cneji Lie şi Ţigăneştii, iar al treilea sat pe Bârlad, unde este altă casă a lui, unde sunt cneji Tamaş şi Ivan”.

 

ROBIA

 

În perioada robiei rromii nu erau subiect de drepturi și obligații, nu puteau avea un patrimoniu și implicit nu aveau ce să transmită moștenitorilor, nu se puteau plînge în justiție. Procesul prin care rromii au fost transformați în robi este similar celui prin care tăranii liberi au ajuns la statutul de șerbi. Astfel principii locali au transferat dreptul de a colecta dările către anumiți boieri sau catre manastiri. Treptat, acest drept al boierilor și manastirilor s-a transformat în drept asupra pământului și mai târziu asupra persoanelor care inițial erau libere. Odată cu deptul asupra pământului, stăpânul, fie el domnitorul, un boier sau o mănăstire, dobândeau și drepturi asupra străinilor ce se stabileau în zona respectivă deorece aceștia nu aveau acces la dreptul de a poseda pământ, astfel rromii au ajuns în situația de dependență de stăpân și care s-a transformat apoi în robie. Obiect al disprețului societății, robii au fost supuși unei explatări crunte, abuzurilor și violențelor care au mers până la viol și tortură. Robul nu era om, ci obiect, gata să fie cântărit, prețuit, vândut sau cumpărat, așadar nici familia de rromi nu era recunoscută ca structura a comunității, ci ca metodă de înmulțire a robilor similară prăsilei necuvântătoarelor domestice. Toți robii rromi ai unui stăpân formau țigania  acestuia și locuiau, în principal, la marginea satelor de români sau în sate integral rrome. 

 

ORIGINEA SCLAVIEI ÎN SPAŢIUL GEOGRAFIC ROMÂNESC

 

Influenţa tătarilor

S-a considerat că românii ar fi moştenit instituţia robiei şi pe robii rromi de la vecinii lor din Răsărit, tătarii.  Existau două grupuri de tătari: Hoarda de Aur şi tătarii din Hanatul Crimeii. Ei erau urmaşii marii oştiri a mongolilor lui Genghis Han. Cercetările lingvistice şi istorice contempo- rane ne spun că teoria după care rromii ar fi fost sclavii tătarilor este greşită. Fierarii şi potcovarii rromi care ar fi slujit războinicilor tătari ar fi trebuit să  rămână ca robi ai domnului şi  ai  boierilor români doar ei, fără familiile lor. Dar documentele vorbesc despre dăruirea mai multor familii şi doar în puţine cazuri despre persoane singure. Înaintea turcilor otomani, tătarii au reprezentat o ameninţare continuă pentru spaţiul românesc, nenoro- cirile aduse de ei fiind mereu prezente în amintirea oamenilor. Ei  îşi transformau prizonieriide război în robi. Prin lungul conflict cu tătarii, românii au fost influenţaţi negativ, încercând  să-şi  supună  orice  grup  de oameni cu trăsături asiatice, care intra în contact cu ei şi ar fi putut să-i ameninţe.

Pierderea libertăţii

La venirea lor în Ţările Române, rromii aveau statut de oameni liberi, fiindcă, dacă ar fi fost robi în Bulgaria, stăpânii lor nu i-ar fi lăsat să plece în număr aşa de mare şi ar fi  încercat să-i aducă înapoi, chiar şi pe cei care  ajunseseră în Ţara Românească. Dacă în Moldova rromii au venit de la sud de Dunăre, din Grecia şi Bulgaria, şi au trecut prin Ţara Românească, atunci înseamnă că, iniţial, nici în Ţara Românească rromii nu erau robi, fiindcă ar fi fost obligaţi să rămână aici şi nu ar fi putut pleca mai departe. Rromii erau liberi însă în Transilvania şi în tot restul Europei, ceea ce ne duce la concluzia că, atunci când rromii au plecat din Bulgaria şi au trecut la nord de Dunărea existat o perioadă  în care aceştia s-au putut mişca liber şi s-au putut aşeza unde voiau, şi  în Ţara Românească şi în Moldova, după aceasta ei fiind robiţi.

 

MODUL DE VIAŢĂ: NOMADISM ŞI SEDENTARIZARE

 

Moştenirea bizantina

Rromii au stat o perioada de timp semnificativa in Imperiul Bizantin unde au deprins si au practicat multe din mestesugurile care i-au facut, mai tarziu, atat de folositori economiei romanesti. Imperiul Bizantin era puternic urbanizat, cu mari centre comerciale, unde romii isi puteau practica meseriile. Dar mai mult decat atat, mediul rural s-a dovedit prielnic pentru dezvoltarea unui comert cu lucruri marunte, atat de necesare lumii satului, aflata departe de targuri si orase. Aceste indeletniciri au determinat caracteristicile vietuirii rome, cei care locuiau in orase sau la marginea acestora adoptand un mod de viata sedentar, cei care practicau un comert la sate fiind semi-nomazi.

Nomazi şi sedentari la nord de Dunăre

Pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Moldovei, în Evul Mediu, o parte însemnată dintre “robii ţigani” şi-a continuat pe mai departe modul de viaţă semi-nomad, în special cei aflaţi în “ţigănia” domnească, în timp ce ceilalţi robi au fost „aşezaţi“ (vătraşii) pe moşiile domneşti, mănăstireşti şi boiereşti, unde vor lucra în condiţii grele pământul. Dintre aceştia, o parte va rămâne la curtea stăpânilor, îndeletnicindu-se cu diferite ocupaţii casnice, situaţie întrucâtva mai bună decât a robilor “de ogor”. Diferenţe majore nu au existat între nomazi şi sedentari, în acele vremuri părăsirea casei şi a pământului fiind ceva obişnuit şi printre ţărani, datorită războaielor şi a apăsării fiscale. Deosebirea principală dintre rromii nomazi şi cei sedentari este dată de acceptul stăpânului şi de  modalitatea de câştigare a existenţei.

 

DE LA ROBIE LA EMANCIPARE ÎN EUROPA MODERNA

 

Realităţi social-economice de dinaintea dezrobirii.

O  mare parte a populaţiei rrome era deja aşezată în localităţi înainte de epoca dezrobirii. Mihail Kogălniceanu, la anul 1837, remarcacă rromii aşezaţi în sate şi oraşe aveau locuinţe stabile, că şi-au uitat cu totul limba, şi-au pierdut moravurile şi obiceiurile pe care le aveau ceilalţi rromi nomazi, astfel încât nu mai puteau fi deosebiţi de români.

Începutul schimbării.

Eliberarea robilor rromi trebuie pusă în legătură directă cu schimbările care zguduie şi transformă Europa centrală şi de vest, atingând cu o oarecare întârziere şi spaţiul românesc. 

Boierii tineri, proprietari de robi, călătoresc în Europa şi  învaţă la universităţile din Paris, Viena, Berlin, iar când se reîntorc în ţară îşi dau seama că robia rromilor este o ruşine a ţării în faţa statelor civilizate şi încearcă a schimba acest lucru. Robia făcea parte din ordinea socială a ţării, opunându-se învăţăturii religiei creştine, umanităţii şi interesului vital al statului. Ea era o plagă a societăţii care trebuia cât mai repede vindecată.

Eliberarea rromilor din robie a constituit prima mare reformă socială şi a durat aproximativ 20 de ani. (V. Achim, Ţiganii în istoria României, 1998). În anul 1839, este desfiinţată interdicţia de căsătorie cu români, respectiv cu românce, iar în anul 1844 se interzice desfacerea cununiei dintre un rob şi o persoană liberă. În aceste cazuri, cel aflat în robie devine om liber, el fiind obligat să se răscumpere, plătind  stăpânului  pentru  persoana  sa.  Dacă  nu avea banii necesari, ei aveau să fie daţi cu împrumut din fondul veniturilor bisericeşti. Copiii rezultaţi din căsătoriile între persoane libere şi robi erau liberi.

Primele legi ale dezrobirii. 

Prima lege care a desfiintat robia unei categorii de romi a fost adoptata, in Tara Romaneasca, la 22 martie 1843. Cativa ani mai tarziu, la 11 februarie 1847, la propunerea domnitorului Gheorghe Bibescu, se voteaza o lege prin care sunt eliberati din robie toti romii mitropoliei, ai episcopilor, ai manastirilor si metocurilor (case ale calugarilor), ai bisericilor si ai oricarui alt asezamant public. Legea nu prevede nici o despagubire. Impozitul pe care statul urma sa-l incaseze de la persoanele eliberate urma sa serveasca la rascumpararea robilor pe care ii vor vinde.

În Moldova, la 31 ianuarie 1844, la propunerea domnitorului Mihail Sturza, a fost adoptată legea care îi elibera pe rromii aparţinând bisericii şi mănăstirilor. Impozitele adunate de la ei formau un fond special destinat răscumpărării robilor pe care particularii îi scot la vânzare. La 14 februarie 1844, a fost votată legea prin care robii statului, atât  cei  aşezaţi  în  localităţi  cât  şi  cei nomazi,  deveneau  liberi,  dobândind  aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi locuitori ai ţării.

Revoluţia de la 1848

Declanşată la Paris ca o reacţie a poporului francez la nevoia modernizării statului, revoluţia se extinde şi în spaţiul românesc, datorită nemulţumirii generale faţă de vechile orânduieli ale ţării. În Ţara Românească, unde revoluţionarii au reuşit să preia puterea vreme de trei luni, Proclamaţia de la Islaz din 9/21 iunie 1848 a fost citită în faţa unei adunări alcătuită majoritar din ţărani. Se dorea ca la baza organizării statului să stea principiul suveranităţii poporului român, iar această suveranitate să fie exercitată prin reprezentarea tuturor stărilor societăţii  în cadrul unei adunări generale. Printre multe alte revendicări, emanciparea ţăranilor clăcaşi şi dezrobirea  rromilor constituiau cerinţe urgente legate de înapoierea social – economică a ţării. Intervenţia armatelor otomane a determinat revenirea la situaţia de dinaintea izbucnirii revoluţiei, inclusiv continuarea statutului de robi pentru rromi.

Îmbunătăţirea situaţiei robilor

Născut în anul 1795, fiu al marelui boier Dimitrie Bibescu, Barbu Stirbei (1849-1856), noul domnitor al Ţării Româneşti de după Revoluţia de la 1848, instituie o serie de legi care aveau ca scop ameliorarea situaţiei ţărănimii si reforma învăţământului este prioritară, domnitorul luând măsuri ca în fiecare judeţ să se înfiinţeze şcoli primare cu predare în limba română. El este interesat şi de problema robilor rromi. La 22 noiembrie 1850, a fost dată o poruncă domnească, prin care se interzicea ca familiile de rromi să mai fie despărţite prin vânzare sau donaţie. Sunt interzise şi vânzările de rromi între particulari. Atunci când era vorba de una până la trei familii, proprietarul trebuia să se adreseze statului care îi cumpăra şi îi punea imediat în libertate. În anul următor, se ia hotărârea ca statul să-i cumpere pe robii care sunt bătuţi de stăpânii lor. Aceste legi nu puteau avea altă urmare decât ducerea reformei până la capăt, eliberarea definitivă a ultimilor robi.

Dezrobirea ultimilor sclavi

La 20 februarie 1856,  în Ţara Românească a fost desfiinţată robia rromilor particularilor, statul despăgubindu-i pe foştii stăpâni cu 10 galbeni pentru fiecare rrom eliberat.

În Moldova, la cererea domnitorului Grigore Alexandru Ghica către Sfatul Administrativ de abolire a robiei rromilor, foarte puţini proprietari de robi au răspuns acestei cereri umanitare. Petre Mavrogheni şi Mihail Kogălniceanu au redactat un proiect de lege prin care se desfiinţa robia ultimei categorii de rromi robi, cea a “particularilor”. Grigore Al. Ghica se adresează şi Divanului Obştesc, care ia în dezbatere proiectul şi îl adoptă în unanimitate la 22 decembrie 1855. Proprietarii urmau să primească o despăgubire de 8 galbeni, pentru lingurari şi vătraşi, şi de 4 galbeni pentru lăieşi. Evident, conştientizând pierderile în propriul buget, un număr considerabil de boieri a redactat un memoriu  împotriva eliberării rromilor, rămas fără rezultat.

Ineficienţa măsurilor statului 

Robii au fost eliberati, dar statul nu a dat rromilor pamantul si uneltele necesare lucrarii lui, cu toate ca, din punct de vedere juridic, au fost asimilati taranilor si plateau impozit la stat. Astfel, rromii au trebuit sa lucreze mai departe pe pamantul fostilor stapani, viata lor neschimbandu-se semnificativ. Abia prin reforma agrara din anul 1864, din timpul domnitorului Al. I. Cuza, unii rromi primesc pamant, devenind mici tarani proprietari de pamant.

 

Mihail Kogalniceanu 

Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţăranilor. 

Discurs rostit la 1(13) aprilie 1891 în şedinţa solemnă a Academiei Române organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondare.

 

În Bucureşti, prin marea proclamaţiune revoluţionară din 11 iunie 1848, ţiganii auziră cuvântul armonios al libertăţii, ei deveneau cetăţeni liberi; iată ce se zicea în acea proclamaţiune: "Poporul român leapădă de pe sine neomenia şi ruşinea de a ţinea robi şi declară libertatea ţiganilor particulari. Cei ce au suferit până acum ruşinea păcatului de a avea robi sunt iertaţi de poporul român; iar patria, ca o mumă bună, din visteria sa, va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creştinească".

Legea ţării trata pe ţigani de lucru, vândut şi cumpărat ca lucru, deşi prin deriziune numărul sau individul se califica de suflet: am atâtea suflete de ţigani; în realitate, şi mai ales stăpânii care aveau puţini ţigani, îi tratau mai rău chiar decât prescripţiunile legii.

Chiar pe uliţele oraşului Iaşi, în tinereţele mele am văzut fiinţe omeneşti purtând lanţuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte şi legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame şi la fum, închidere în închisori particulare, aruncaţi goi în zăpadă sau în râuri îngheţate, iată soarta nenorociţilor ţigani! Apoi dispreţul pentru sfinţenia şi legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinţi, copiii rupţi de la sânul născătorilor lor şi răzleţiţi şi despărţiţi unii de alţii, şi vânduţi ca vitele la deosebiţi cumpărători, în cele patru colţuri ale României. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite fiinţe; era un spectacol grozav, strigător la cer. De aceea, povăţuiţi de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni şi tineri au întreprins de a spăla patria lor de ruşinea sclaviei.

 

RROMII ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

 

După realizarea marii Uniri şi după formarea Statului România, numărul populaţiei de rromi a crescut simţitor, dar la recensământul general din anul 1930 s-au declarat ţigani 262501 persoane, adică 1,5% din populaţia ţării. Atunci, potrivit statisticilor, 221726 rromi (84,5%  din total) locuiau în sate, iar 40775 (15,5%) în oraşe. 

Încercări de emancipare politică

Perioada interbelică se remarcă prin începutul mişcării rrome de emancipare şi apariţia unei elite de tip nou, care nu şi-a pierdut odată cu ascensiunea socială identitatea etnică. Au fost înfiinţate organizaţii socio-profesionale proprii.

În martie 1933, la Bucureşti, Calinic I. Poppserboianu a înfiinţat Asociaţia Generală a Ţiganilor din România. Se aveau în vedere: alfabetizarea, publicarea de cărţi privind istoria rromilor, înfiinţarea unei universităţi populare rrome, a unui“muzeu naţional” rrom, înfiinţarea de ateliere unde să lucreze rromi, colonizarea tuturor rromilor nomazi, înfiinţarea de “sfaturi judeţene” şi a unui “sfat suprem al bătrânilor” pentru rezolvarea unor litigii între rromi etc.

 

HOLOCAUSTUL RROMILOR

 

Măsuri poliţieneşti împotriva rromilor.

Ideologia nazistă îi considera pe rromi ca pe o„naţiune de categoria a doua”, datorită faptului că erau nomazi  şi practicau activităţi străine de poporul german. Expulzările iniţiale la care au fost supuşi rromii nu au mulţumit autorităţile germane, astfel că, în anul 1938, rromii au fost încadraţi dintr-o categorie socială inferioară într-o categorie rasială inferioară.

În anul 1941 rromii au fost închişi în lagăre de concentrare, în ghetouri şi lagăre de exterminare, alături de evrei. Lagărele rromilor erau denumite „lagăre de familie”, rromii preferând să fie închişi împreună cu toată familia în acelaşi loc. Nu existau barăci separate pentru femei şi copii, ca în cazul evreilor şi al polonezilor. Acest fapt a determinat uciderea familiilor întregi de rromi în camerele de gazare.

Ideea deportării rromilor.

Datorită modificării regimului politic în România, prin guvernarea generalului Ion Antonescu, şi a puternicei influenţe germane, şi-a făcut loc ideea că este mai bine ca rromii să fie luaţi cu forţa din casele şi localităţile unde locuiau şi să fie trimişi la est de râul Nistru, în Ucraina de astăzi. Prin Ordinul nr. 19862 din 19.11.1940, Ministerul Afacerilor Interne interzice rromilor ursari de a mai plimba ursii prin sate si prin orase şi de a mai da spectacole cu ei. Autorizaţiile pe care le deţineau în acest sens le sunt retrase. Executarea acestui ordin avea a se face cu sprijinul jandarmeriei.

Din proprie hotărâre, mareşalul Ion Antonescu a decretat deportarea rromilor în Transnistria în vara şi la începutul toamnei lui 1942. El şi-a motivat hotărârea prin presiunea opiniei publice, care reclama unele furtişaguri şi alte fapte mai grave făcute noaptea de grupuri de oameni, printre care erau şi rromi. Deportarea s-a făcut în baza unui recensământ din data de 25 mai 1942, care a clasificat rromii propuşi pentru deportare în două mari categorii: 1) rromi nomazi, căldărari, lingurari etc. şi 2) rromi stabili, care nu aveau mijloace de existenţă sau ocupaţii precise ori care făcuseră puşcărie. Dintre rromii stabili au fost recenzati pentru deportare 4496 barbati, 4710 femei si 10o11 copii, 601 vehicole şi 1151 animale. Evacuarea rromilor nomazi a fost făcută ca urmare a ordinului nr. 1051 din data de 24 mai 1942 al Ministerului Afacerilor Interne, urmat după ordinul 70/942 al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri.

Acţiunile de evacuare

Între 1 iunie – 18 iulie 1942 au fost evacuate în Basarabia 81 de sălaşe cu 5842 membri (61% din totalul care trebuia evacuat), din Basarabia fiind evacuate în Transnistria 54 de sălaşe cu 5027 membri (53% din totalul care trebuia evacuat în Transnistria). Au fost deportaţi între 25000 şi 300000 de rromi, şi anume, toţi nomazii, precum şi o parte dintre rromii stabili. Chiar şi soldaţii rromi, care în viaţa civilă erau nomazi, au fost scoşi din armată şi trimişi în Transnistria. Rromii au fost aşezaţi în hotarul sau în vatra unor sate situate pe malul Bugului şi ţinând de judeţele Golta, Oceakov, Balta şi Berezovka. Unii rromi au fost cazaţi în bordeie de pământ, iar alţii în case. Nu le-au fost asigurate condiţii minime de cazare şi de încălzire pe timpul iernii, într-o casă cu trei camere fiind îngrămădiţi 20-25 de oameni.

Realitatea dură a Transnistriei

Măsura deportării a vizat persoanele considerate periculoase pentru siguranţa cetăţenilor şi pentru ordinea în stat. O strămutare a populaţiei de asemenea dimensiune nu putea avea loc fără multiple greutăţi şi greşeli din partea legiunilor (companiilor) de jandarmi în primul rând. Au fost deportaţi şi rromi stabili, buni meseriaşi, care nu avuseseră vreodată probleme cu poliţia. Există numeroase cereri din partea lor şi din partea satelor de care aparţineau, pentru a fi scoşi de pe listele celor care urmau a fi deportaţi, sau, în cazul în care deportarea avusese deja loc, pentru a fi aduşi înapoi. Mulţi soldaţi rromi reîntorşi de pe front şi-au găsit părinţii, soţiile şi copiii deportaţi în Transnistria şi au cerut reîntoarcerea lor de acolo. Datorită unor condiţii de trai extreme, în Transnistria au murit de foame, frig, boli şi mizerie jumătate sau chiar mai mult dintre rromii deportaţi.

Cu toate că ar fi trebuit să fie auzit glasul întregii naţiuni române, singurul om politic care a protestat împotriva măsurilor inumane luate de regimul antonescian împotriva  rromilor a fost istoricul şi omul politic Constantin I. C. Brătianu, care, la 16 septembrie 1942, i-a trimis următoarea scrisoare Mareşalului Antonescu:

„Domnule Mareşal,

   După persecuţiunile şi expulzările evreilor, ca represalii în contra coreligionarilor lor din Bucovina şi Basarabia, şi sub influenţa tratamentului ce au suferit în Germania, astăzi se iau măsuri foarte stricte în contra ţiganilor care sunt ridicaţi cu forţa spre a fi trimişi, în vagoane plumbuite, în Transnistria, cum se întâmplă la Piteşti. Nimeni nu înţelege scopul şi interesul acestor expulzări. După cum ştiţi foarte bine, aceşti cetăţeni români nu au fost până  astăzi supuşi în Statul nostru la un tratament special. Ei sunt ortodocşi ca şi românii şi ocupă în ţara noastră un rol economic important, fiind meseriaşi dibaci, ca: potcovari, fierari, căldărari, cărămidari, zidari sau lucrători agricoli şi salahori. Mulţi sunt mici negustori, mici proprietari, lăptari etc. Aproape toţi lăutarii din ţara noastră sunt ţigani şi nu este sărbătoare populară care să se poată dispensa de concursul lor. Deodată, autorităţile le pun în vedere să plece din ţara în care s-au născut şi în care moşii şi strămoşii lor au trăit, din ţara pentru care, ca buni români, şi-au vărsat sângele fiind înrolaţi în armată. În preajma iernii, ei trebuie să-şi lichideze în câteva ore gospodăriile lor, din care nu au dreptul să ducă cu dânşii decât 20 de kg obiecteşi îmbrăcăminte. Bătrâni, femei şi copii sunt aruncaţi peste hotare în nişte regiuni necunoscute lor, în care nu au nici un rost în viaţă. Si pentru ce această cruzime? Ce vină au nenorociţii? Ce folos va rezulta din expulzarea lor? Oare, Ţara românească, mai cu seamă după războiul actual, este suprapopulată şi are o abundenţă de meseriaşi şi muncitori, care cere sacrificarea unui număr mare din cetăţenii ei? Nu-mi pot închipui că măsurile ce se iau pornesc din iniţiativa sau cu ştiinţa Conducătorului Statului şi, de aceea, fac apel la Dvs., ca să faceţi să  înceteze o persecuţiune care ne va duce cu câteva secole înapoi, din istoria omenirii. Gândiţi-vă ce se va întâmpla în Rusia reconstruită, care ar urma exemplul dat de noişi care, pe de o parte, ar deporta în Turchestan sau în nordul Siberiei pe românii din Transnistria şi ar trimite înapoi în România pe miile de cetăţeni români expulzaţi sub regimul actual.

Primiţi, vă rog, Domnule Mareşal, asigurarea simţămintelor mele alese. s. Constantin I.C. Brătianu (Text reprodus din lucrarea Deportarea rromilor în Transnistria, 2000)

 

RROMII ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST

 

După 23 august 1944, comuniştii începuseră lupta pentru puterea politică şi instaurarea unui regim politic nou. În  anul 1948, când regimul comunist se instalase pe deplin în România, Uniunea Generală a Rromilor a fost desfiinţată, ca de altfel tot ceea ce  însemna formaţiune politică de altă orientare decât cea comunistă.

O singură dată, sub aspect politic, s-a acordat atenţie rromilor şi anume în campania electorală din 1946, când Blocul Partidelor Democratice (BPD), din care făcea parte şi PCR, a adresat manifeste speciale rromilor folosind apelativul “Fraţi romi şi romiţe”. Aceasta s-a întâmplat la 17 mai 1946, când se formase Blocul Partidelor Democratice.

În anii ‘50, în România, printr-un proiect al statului, câteva mii de familii de rromi au fost mutate forţat la marginea unor oraşe sau în mici sătuleţe din Bărăgan, cu scopul de a “curăţa” marile oraşe. Între 1956-1959, când procesul de colectivizare a determinat strămutarea forţată a multor rromi în Bărăgan (uneori a unor comunităţi întregi), oamenii acceptau fără să mai protesteze, pentru că, în realitate, erau obligaţi de Miliţie să procedeze aşa.

Procesul colectivizării şi efectele sale asupra populaţiei rrome

Anul 1949 a fost anul în care a început colectivizarea în România. Rromii fără pământ sau cu pământ puţin sau înscris printre primii în colectiv. Unii dintre ei, chiar dacă fuseseră cei mai săraci dintre locuitori, dacă dovedeau spirit organizatoric şi fidelitate  partidului, puteau promova cu mare uşurinţă pe linie socială.

La sate, în Transilvania şi Banat, mulţi rromi au ocupat casele părăsite de etnicii germani care plecaseră din ţară. Aceste case le erau repartizate de către stat pentru ca zona să nu rămână nepopulată sau fără forţă de muncă. În alte zone ale ţării, ei s-au aşezat la marginea satelor, însă cei muncitori, care deveneau cu timpul mai înstăriţi, au pătruns şi spre centrele satelor.

Procesele de industrializare şi naţionalizare şi efectele lor asupra populaţiei rrome.

Un pas important pentru procesul de industrializare şi naţionalizare a fost realizat la 11 iunie 1948 când au fost naţionalizate 1060 de întreprinderi industriale şi miniere. Lipsa  unei calificări a făcut ca mulţi rromi să lucreze mai ales în minerit, domeniu în care era nevoie de o mare forţă de muncă. Alţii erau angajaţi, mai ales ca muncitori necalificaţi, în noile fabrici şi uzine ale statului. Femeile şi-au găsit şi ele locul în aceste noi întreprinderi.

Tendinţe de modificare în structura socio-culturală a populaţiei rrome. Modificări în sfera ocupaţională a rromilor.

Principiile regimului comunist prevedeau că ocupaţiile "private" ale cetăţenilor trebuiau să dispară. Ca urmare, toate fabricile particulare au fost confiscate de stat. Supuse confiscării au fost şi uneltele şi materialele folosite de rromi în ocupaţiile lor tradiţionale - prelucrarea metalelor, a lemnului, confecţionarea bijuteriilor - mai ales aurul folosit pentru bijuterii. Cei care erau pricepuţi la prelucrarea metalelor erau recrutaţi de noile cooperative de stat.

Populaţia rromă a suferit mari prefaceri în sfera ocupaţională. Astfel, rromii meşteşugari, care-şi câştigau existenţa din vânzarea propriilor produse, au fost nevoiţi să renunţe la meşteşugul lor şi să lucreze în noile fabrici sau uzine. Pentru cei a caror meserie nu mai avea cautare, salubrizarea oraselor a devenit noua lor indeletnicire. Alţi rromi puteau fi văzuţi, deseori, colectând materiale refolosibile sau achiziţionând pene, fulgi, bucăţi de material textil, în schimbul cărora ofereau oale, diferite obiecte de sticlă, farfurii etc. Comercianţii  au fost cei care au reuşit să-şi practice meseria mai tot timpul. Comerţul ambulant era tolerat de autorităţi mai ales pentru că el mulţumea populaţia şi satisfăcea necesităţi ale oamenilor pe care comerţul legal nu le acoperea.

Studii sociologice arată că şi atunci ei erau pătura cea mai săracă a populaţiei. Până la căderea comunismului, conform statisticilor, 48-50% dintre rromii apţi de muncă lucrau în agricultură. Cei care mai practicau meşteşugurile tradiţionale, erau consideraţi "paraziţi sociali", fapt pentru care ei au fost deseori pedepsiţi, închişi sau duşi cu forţa la muncă.

Modificări în sfera tradiţiilor şi obiceiurilor rromilor

Comunismul, instaurat pe deplin în România în anul 1948, a făcut ca rromii să nu mai apară în actele oficiale. Rezoluţia Biroului Politic al CC al Partidul Muncitoresc Român faţă de minorităţile etnice a ignorat existenţa rromilor, ei nemaifiind recunoscuţi ca naţionalitate  conlocuitoare.  Cu toate acestea, recensământul din anul 1956 arată că  numărul  rromilor era de 104.214, adică 0,60% din populaţia României.

Statul nega specificul acestei populaţii şi, de aceea, nu permitea apariţia vreunei publicaţii sau cărţi în care să fie amintite obiceiurile şi tradiţiile acestei minorităţi. O astfel de măsură a fost luată în 1960, când întreg tirajul volumului “Basme ţigăneşti” al Veronicăi Huber a fost topit din dispoziţia autorităţilor culturale comuniste.

Spre deosebire de maghiari şi de germani, rromii nu aveau dreptul de a fi reprezentaţi ca minoritate etnică şi nu aveau dreptul să-şi promoveze tradiţiile culturale. Comunismul a determinat schimbarea sferei ocupaţionale a rromilorşi a elementelor specifice modului lor de viaţă - obiceiuri, tradiţii, muzică, dans, limbă. Aceştia au început să locuiască în case, au renunţat la vechile meşteşuguri şi au început să lucreze în întreprinderi industriale, au acceptat căsătoriile oficiale, înscrierea în actele civile, iar mulţi dintre ei au renunţat la port şi limba  maternă, începând să se integreze modului de viaţă care le-a fost impus.

Modalităţi de asimilare a comunităţilor de rromi

În timpul comunismului s-a încercat asimilarea  populaţiilor minoritare din România, inclusiv a rromilor. Pentru a asimila populaţia rromă, la începutul anilor '60, regimul comunist a încercat stabilirea forţată a acestora în anumite zone ale ţării şi interzicerea tradiţiilor şi obiceiurilor respectivelor comunităţi. Cea mai eficientă politică de asimilare a populaţiei rrome a fost politica educaţională, prin care învăţământul devenea obligatoriu, aşa încât şi familiile de rromi erau obligate să-şi înscrie copiii la şcoală. Acestă politică a avut, pe de o parte, efecte pozitive, deoarece li se ofereau copiilor rromi aceleaşi şanse ca şi celorlalţi copii. Astfel, mulţi rromi au beneficiat de educaţia elementară, unii dintre ei, mai târziu, au continuat, frecventând şcoli profesionale şi tehnice. Pe de altă parte, însă, această obligaţie a avut şi consecinţe negative. Mulţi dintre elevii rromi au început să-şi nege apartenenţa etnică, dorind să obţină poziţii mai înalte în structura socială şi să nu mai fie discriminaţi din motive etnice. Cu toate acestea, în registrele matricole, în  unele  şcoli, în dreptul elevilor rromi era înscrisă etnia acestora – “ţigan”.

 

MINORITATEA RROMĂ ÎN PERIOADA REGIMULUI CEAUŞIST (1965-1989)

 

În martie 1965, în urma decesului lui Gheorghe Gheorghiu Dej, ca lider al PCR, a fost ales Nicolae Ceauşescu. La începutul anilor ‘60, a început procesul de sedentarizare a rromilor nomazi. Pentru că, în cele mai multe cazuri, ei erau aşezaţi tot la periferia oraşelor, acolo unde s-au format aşa-zisele ţigănii, procesul a accentuat  izolarea  rromilor de restul societăţii.

În aceeaşi perioadă, în România a început procesul de sistematizare a localităţilor, care a generat o nemulţumire tăcută în rândul locuitorilor afectaţi de demolarea propriilor locuinţe. Rromii au fost şi ei afectaţi de politicile de sistematizare  forţată, cartierele în care locuiau fiind desfiinţate printre primele. Însă, acest proces a avut efecte pozitive asupra unei mari părţi a rromilor, mai ales asupra celor care locuiau la periferia oraşelor, pentru că sistematizarea a început în primul rând cu desfiinţarea cartierelor insalubre   de  la  marginea  oraşelor. Astfel, au dispărut aşa-zisele “ţigănii” cu aspect mizer, locuite de rromii foarte săraci, needucaţi şi care, uneori, nu aveau nici acte de identitate.  Mulţi dintre ei au fost deplasaţi din localităţile de obârşie spre zone noi, industriale, unde era nevoie de forţă de muncă.

Rromii sunt recunoscuţi în toată lumea în special ca lăutari. Poate cel mai important aspect al  culturii lor a fost şi rămâne muzica. Regimul comunist le-a interzis să mai cânte în limba rromani, permiţându-le să cânte numai în limba română. Aceste măsuri erau menite să şteargă orice urmă de "diferenţă" dintre etnicii rromi şi populaţia majoritară. Pentru că nu mai erau lăsaţi să se exprime în propriul grai, mulţi cântăreţi rromi au părăsit ansamblurile populare din  care faceau parte.

În anul 1977, CC al PCR a analizat situaţia rromilor şi a iniţiat un program special de integrare socială, dar care nu a fost făcut public. Programul de integrare socială avea la bază “încercarea de încadrare  în muncă a romilor-problemă”. Romii - problemă îşi părăseau deseori locul de muncă, datorită inadaptării, a lipsei calificării, a atitudinii ostile a autorităţilor şi chiar a populaţiei.

Înainte de 1989,  au existat multe rapoarte întocmite de profesori, în care sunt descrise situaţii în care copiii rromi erau discriminaţi pentru felul în care erau îmbrăcaţi. “Sărăcia era văzută ca fiind sinonim al prostiei şi, din această cauză, mulţi copii rromi au fost aşezaţi în spatele clasei şi ignoraţi” (Helsinki Watch, 1991:25).

Rromii căldărari sau corturari, care aveau foarte mult aur tezaurizat, erau fost obligaţi “să-l predea” statului. Statul a luat o serie de masuri succesive privind regimul obiectelor de tezaur si al metalelor pretioase. Decretul nr. 244/1978 prevedea ca toate "bijuteriile din metale pretioase se confectioneaza in cadrul unitatilor socialiste si poseda o marca legala a statului roman (...) Aceste legi au determinat confiscarea metalelor pretioase si a tezaurului de la diverse persoane, indiferent de statutul lor social, dar, mai ales, de la rromi. Militia ştia că rromii nomazi deţineau aur şi că nu-l vor da de bună voie statului, aşa încât organele de ancheta au torturat multi romi pentru a afla locul unde erau ascunse aceste "comori".

 

TRADIŢIILE RROMILOR

 

RROMANIPEN - Model de solidarizare şi de responsabilizare intra-comunitară

Rromanipen-ul constituie legea rromani, sistem de norme şi concepte comunitare, care se organizează în jurul modelului de identitate al culturii tradiţionale:  familia. Comunitatea însăşi este o familie extinsă, bazată pe trei tipuri de rudenie: sangvină - amaro rat (sângele nostru), prin alianţă - amare xanamika (cuscrii noştri) şi prin afinitate - amare kirve (naşii noştri).

Modelul educaţional în familia tradiţională a rromilor se bazează pe valorificarea experienţei şi a intuiţiei, dar şi pe responsabilizarea individului în raport cu ceilalţi – răspunderea colectivă – şi pe educarea sentimentului ruşinii – la‡avo –, care intervine în cazul în care nu se respectă normele general acceptate. Familia are ca fundament cultul copiilor şi al bătrânilor. Răspunderea colectivă şi întrajutorarea, completate de sentimentul fratern reciproc sunt elemente de bază ale conceptului de phralipen (frăţie), esenţă a societăţii tradiţionale a rromilor. Codul politeţii rituale include moduri de  adresare, în cadrul cărora afecţiunea se dovedeşte prin adresări de tipul: murro phral (fratele meu) sau murri phen (sora mea). Această tradiţie are valoarea unei reguli deviaţă, în centrul căreia se află trei concepte esenţiale: phralipen - fraternitate, ajutor reciproc şi  împărtăşire a unui destin comun; patîv - credinţă, respect şi încredere reciprocă, precum şi conservarea  stării de puritate a „phralipen”-ului, cu sentimentul definitoriu al frăţiei, împărtăşirea suferinţei spirituală şi trupească; baxt - noroc, soartă pozitivă în viaţa celor care respectă normele phralipen-ului şi patîv-ului, în opoziţie cu bibaxt - nenoroc, neşansă, ghinion, care apare  în lipsa primelor două – phralipen şi patîv.

Dacă „patîv”-ul înseamnă comuniune: „te xas, te pias, te rovas khethanes” (să mâncăm, să bem, să plângem laolaltă), existenţa în comunitate presupune păstrarea purităţii, nerespectarea normelor ducând la excludere.

A fi declarat „maxrime” (spurcat, impur) şi a fi exclus din cadrul neamului nu se află în relaţie directă, ca în religie, cu ideea de păcat (de altfel, noţiunea de „bezex” = păcat nu este importantă în cultura rromani), ci cu aceea de  ruşine = „la‡avo”, cei care „na den patîv e nămosqe” (nu dau respect neamului), fiind marcaţi de categoria impurului, fiindu-le blocat accesul la comuniunea cu propria lor familie. Însăşi crearea familiei este, în esenţă, un proces de acte formative, căsătoria nefiind o împlinire a iubirii, cu atât mai puţin a plăcerii, ci un  act sacrificial îndeplinit pentru a asigura continuitatea neamului si descendenta - mukhlă o Del” (aşa a lăsat Dumnezeu).

De aceea, culoarea roşie – „o lolo” – considerată caracteristică portului rromilor, prezentă însă în obiceiurile de căsătorie în toate culturile tradiţionale, nu semnifică dragostea, ci sacrificiul, acel  plâns ritual împărtăşit de toţi membrii comunităţii în momente–cheie ale existenţei (nunta, “i patîv” – masa de împăcăciune, „o diva- no” – reuniunea rromilor) şi care este forma supremă de comuniune spirituală: „te rovas khethanes” (să plângem împreună).

Nu avem de-a face cu un fel de fatalism al unui neam care, oricum, a suferit atît de mult de-a  lungul istoriei, ci cu manifestarea cea mai profundă.

 

CONCEPTELE DE PUR ŞI IMPUR

 

Filosofia culturii tradiţionale rrome se bazează pe opoziţia uÂo – pur / maxrime – impur. Conceptul de pur, în cultura tradiţională a rromilor, implică atât dimensiunea fizică, cât şi pe cea spirituală. Prima o presupune pe a doua, puritatea trupească nefiind altceva decât o reflectare a purităţii morale. 

Adulţii au obligaţia să respecte regulile purităţii, în caz contrar putând fi excluşi din cadrul comunităţii. Un număr destul de ridicat de reguli se referă la corpul uman şi la igiena rituală, pornindu-se de la ideea că, de la brâu în sus, trupul este pur, iar de la brâu în jos este impur. Ochii, capul, gura sunt considerate curate. Capul – sediul norocului şi acoperământul său – pălăria – sunt pure, aşadar aparţin sacrului, fapt pentru care nimic uman nu poate trece pe deasupra lor. Dacă o femeie trece peste pălăria unui bărbat, pălăria respectivă este aruncată. Când cineva îşi atinge capul cu mâna, trebuie să-şi scuture imediat degetele, pentru a îndepărta influenţa negativă pe care o parte mai joasă a corpului o poate avea asupra capului. Genunchii şi gleznele, în acord cu impuritatea părţii inferioare a corpului, se consideră a fi cea mai ruşinoasă parte a trupului omenesc – baro la‡avo –, trebuind să se acopere întotdeauna. Dimineaţa, înainte de a vorbi cu cineva, un rrom îşi spală întotdeauna faţa şi mâinile, pentru a se purifica. Partea de jos a corpului trebuie să fie în permanenţă acoperită, atât la femei, cât şi la bărbaţi. Referitor la portul tradiţional al rromilor, femeile rrome poartă fuste lungi, inclusiv pentru a trasa cu precizie linia de separare dintre partea de jos şi cea de sus a corpului, niciodată nu poartă pantaloni sau fuste scurte. Bărbaţii rromi poartă pantaloni  lungi,  niciodată  scurţi.  Fusta  nu se îmbracă pe cap, pentru a nu-l spurca. Cămăşile se spală separat de fuste şi pantaloni, în vase diferite speciale pentru fiecare componentă a îmbrăcăminţii, superioară sau inferioară. Nu se amestecă niciodată apa ori vasele de spălat obiecte de bucătărie cu apa sau vasele de spălat haine. La fel, tacâmurile şi vasele de bucătărie se spală separat de haine. Apa cu care s-a spălat partea de jos a corpului se aruncă departe, în spatele casei. Vasele  în care se mănâncă nu se şterg cu nici un fel de prosop, ştergar sau cârpă, pentru că acestea ar fi putut fi spălate laolaltă cu hainele şi, mai grav, cu fustele. Aşadar vasele de bucătărie se lasă la soare să se usuce. Din acelaşi motiv - păstrarea purităţii casei - se evită construirea băii în casă, ea fiind plasată  în afara spaţiului de locuit.

Dacă o femeie atinge cu fusta un vas pus pe pământ sau, pur şi simplu trece peste el, nimeni nu mai mănâncă sau bea din acel vas, fapt pentru care este interzis să se pună vasele pe jos, în  locuri de trecere. Soţia nu are voie să-i dea soţului apă cu mâinile goale, ci acoperite de un ştergar sau, mai bine, de propria ei basma (rr. dikhlo), din respect (rr. patîv ) şi ruşine (rr. la‡, la‡avo).

Părul femeii se ţine strâns în cozi – ©hungræ (trei cozi, pentru©haja bare - fete mari; două cozi acoperite cu dikhlo – basma, altfel spus „ceea ce este văzut”, pentru rromnă  -  femei  măritate), nu se spală în faţa altora şi nu se atinge, pentru că este impur.

Femeile, cu excepţia celor bătrâne, nu trebuie să fumeze în faţa bărbaţilor (această interdicţie se aplică şi tinerilor, ei neavând voie să fumeze în faţa bătrânilor), nici să treacă prin faţa lor, fără a-i avertiza să-şi întoarcă privirea (ambold  tut  =  întoarce-te, arakh  tut  = păzeşte-te, fereşte-te).

Se poate spune că a fi maxrime nu înseamnă numai a fi spurcat, dar şi periculos pentru comunitate, prin intermediul unor puteri care pot deveni malefice, ameninţând echilibrul comunitar. Cei declarati impuri sunt exclusi de la evenimentele comunitatile, nu sunt chemati la nunti, nu mananca laolalta cu ceilalti, pentru ca impuritatea este molipsitoare, putandu-se raspandi prin intermediul mancarii sau atingerii celui in cauza sau obiectelor sale. Excluderea este chivalenta cu pierderea identitatii, deci moartea spiritului, pentru ca individul exista in masura in care este recunoscut de comunitate. Daca aceasta recunoastere dispare, omul se considera mort. Tradatorul, cel care fura de la fratele lui, femeia care isi insala barbatul, cel care incalca interdictiile, şi norma ruşinii prin comportament, port, limbaj sau  atitudine, cel care dispreţuieşte judecata şi voinţa bătrânilor, devin, prin hotărârea kris-ului, adunarea de judecată a rromilor, maxrime. Pedeapsa se extinde, de cele mai multe ori, şi asupra familiei vinovatului.

La o privire din exterior, pedeapsa nu pare atât de gravă. Persoana poate continua să locuiască în spaţiul comunităţii, dar gravitatea vine din aceea că îşi pierde identitatea, se transformă într-o umbră, nimeni nu mai vorbeşte cu el, decât cel mult prin intermediar. Acesta încetează a mai fi chemat să participe la viaţa comunităţii, la evenimente de familie (nunţi, botezuri, înmormântări), la adunări etc. De asemnea, este exclus de la alianţe prin căsătorie, este izolat de ceea ce are mai scump – neamul său.

Comportamentul impur aduce ghinion - bibaxt - lucru extrem de periculos atat pentru om, cat si pentru comunitate, pentru ca, odata instalat, nenorocul urmareste individul si familia intraga viata.

Statul la masă împreună este foarte important la rromi, ca formă de comunicare şi împărtăşire a încrederii şi responsabilităţii colective, ca dialog în interiorul comunităţii şi ca simbol al statutului social.

 

MESERIILE TRADIŢIONALE ALE RROMILOR

 

PRELUCRAREA FIERULUI

Cea mai importantă ocupaţie a rromilor a constituit-o prelucrarea metalelor, pe de o parte, înzestrare moştenită încă din antichitatea indiană, pe de altă parte, necesitate de supravieţuire, completând nevoile unei economii de tip pastoral-agrar. Ceea ce aduc nou mesterii rromi este specializarea pe domenii mestesugaresti. De exemplu, prelucrarea fierului (fierăritul) cuprinde meseriile: fierăria propriu-zisă, potcovăria, caretăria şi feroneria (prelucrarea artistică a fierului). În cadrul fierăriei sunt confecţionate: unelte agricole (sape, greble, seceri), obiecte de uz comun (cuţite, dălţi, ciocane, topoare, cazmale), elemente de fier pentru construcţii şi instalaţii (fiare de moară, lanţuri, încuietori). Aici a intervenit specializarea lăcătuşerie, prin care se confecţionau lacăte, zăvoare, balamale, chei, broaşte şi diferite tipuri de încuietori de uşi şi de porţi. Feroneria se ocupa mai mult de obiectele din fier care erau prelucrate artistic (frigări, grătare, grilaje, ancadramente de uşi şi de ferestre) sau care puteau fi ornamentate cu motive decorative. O altă specializare a fierăritului este caretăria/legatul căruţei, care constă în trasul şinelor pe roţi şi confecţionarea legăturile de fier ale căruţelor printr-o tehnică complexă numită ferecatul carelor, aplicată şi la legatul săniilor.

PRELUCRAREA ARAMEI

La fel de importantă ca şi prelucrarea fierului este, pentru cultura materială a rromilor, prelucrarea aramei,  arămăritul sau căldărăritul. Căldărarii confecţionau şi reparau vase de aramă, dar făceau şi acoperişuri pentru biserici(extinderea meseriei spre tinichigerie în aluminiu). Vasele căldărarilor sunt de două categorii: vase mari, de uz familial sau comunitar (alambicuri– cazane mari de fiert ţuica/de povarnă, cazane/căldări de fiert.

Câmpia Dunării, zonele de câmpie ale Moldovei) prelucrarea aramei s-a dezvoltat ca o necesitate. Arama se prelucrează uşor, cu unelte simple, iar vasele  de  aramă  au  valoarea  ritualic-magică: cazanul de botez, cazanul de aghiazmă, vasele dăruite de către naşi mirilor la strigarea darului, la masa  mare,  menţionarea  vaselor  de  aramă  ca valori simbolice în foile de zestre.

Numită ştiinţific cupru, arama are câteva proprietăţi care o apropie săpunul, găleţi de apă etc.) şi ritual – religios (cristelniţe pentru botez) şi vase mici sau medii, de uz gospodăresc (căldări, tăvi, tigăi, căni, oale, găleţi pentru apă, ibrice, căldări de mămăligă etc.) şi de cult (căldăruşa de Bobotează, pocalul bisericesc).

PRELUCRAREA METALELOR PREŢIOASE

Una dintre ocupaţiile tradiţionale importante ale rromilor este şi prelucrarea metalelor preţioase (argintul şi aurul). De la început trebuie făcută diferenţierea dintre rudari (numele lor provine de la cuvântul slav. ruda=minereu) - care se ocupau iniţial cu extragerea aurului din nisipul râurilor, abia mai târziu (sfârşitul secolului al XVIII-lea şi mai ales secolul al XIX-lea) trecând la prelucrarea lemnului şi zlătari (din slav. zlato = aur), care se ocupau cu prelucrarea aurului. Zlătarii - aurari s-au confruntat, într-un anumit moment istoric nu foarte exact cunoscut, cu o interdicţie a muncii lor, meşteşugul prelucrării aurului fiind preluat de argintari, fapt păstrat şi astăzi.

Rudarii sunt meşterii rromi care se ocupă astăzi cu prelucrarea lemnului. Iniţial, rudarii, după cum le arată şi numele (vezi cuvântul slav ruda = minereu), se ocupau cu spălatul aurului: ei culegeau aurul din nisipul râurilor (mai ales în Transilvania), printr-o tehnică pe care deja am descris-o, şi îl topeau în lingouri. Ulterior a avut loc un transfer ocupaţional sau o reconversie profesională, rudarii trecând la prelucrarea lemnului. 

În cadrul acestei ocupaţii, au apărut specializări/meserii: rudăritul propriu-zis – butnarii, care fac obiecte casnice din lemn (blide, căni, doniţe, maiuri de bătut rufe etc.) şi covătarii/albierii care fac albii şi coveţi; lingurăritul  –  lingurarii, care confecţionează linguri, linguriţe, cupe, linguroaie, polonice; fusăritul – fusarii, meşteri în confecţionarea fuselor; lădăritul – lădarii, specializaţi în mobilier (mese, scaune, dulapuri etc.), dar mai ales în lăzi de zestre, lăcriţe (cutii mici de lemn), hambare şi tronuri (lăzi mari de ţinut mălaiul sau alte cereale).

MUZICA

S-a scris mult despre lăutari şi despre muzica lăutărească. Ceea ce nu ştiu însă cu limpezime cercetătorii, pentru rromi este un lucru cunoscut: muzica rromani este arta din interiorul comunităţii, cu caracter ritualic  (cântecul de nuntă, bocetul etc.) sau neritualic, vocală şi instrumentală. Muzica lăutărească, în schimb, este ocupaţie aducătoare de venituri şi aparţine profesioniştilor interpreţi ai muzicii populare autohtone. O privire în istorie ne spune că, la 1600, lăutăria era considerată o îndeletnicire de ruşine, a robilor, şi, de aceea, căsătoria cu un lăutar era interzisă prin reglementări juridice stricte. În 1775, în Ţara Românească, sub domnia lui Alexandru Ipsilanti, lăutarii se constituie cabreaslă, cu vătafi (şefi) şi catastih (carte de îndatoriri). 

Muzica lăutărească este caracterizată de câteva elemente esenţiale: spontană; cu multă improvizaţie (de aceea, în prezent, lăutarii rromi au ales jazz-ul, arta improvizaţiei şi a variaţiunii); bogată; variată; cu ritmuri suple şi combinate – de la suav la pătimaş, de la jalnic la exuberant, de la graţios la impetuos; de natură transpozitiva (transcrie muzica autohtona intr-o maniera necunoscuta autohtonilor); cu ample valente interpretative (imita uneori trilurile pasarilor); foloseste asa numita "gama tiganeasca". 

PRELUCRAREA OSULUI SI A CORNULUI. PRELUCRAREA PIEILOR SI A PARULUI DE ANIMALE

Una dintre ocupaţiile importante ale rromilor, aflată, în prezent, mai mult în memoria meşterilor trecuţi de vâ rsta practicării meseriei, este prelucrarea osului şi a cornului. Din os se realizau piepteni (meşterii pieptănari), nasturi, mânere de cuţit, mânere de pipă, plăsele de cuţit, capete sau măciulii de bâtă păstorească, diferite pandantive. Din corn de cerb, de vită sau de capră se făceau cornuri de vânătoare (de semnal), cornuri de praf de puşcă, mai rar mânere de cuţit. 

O altă ocupaţie a rromilor, dispărută astăzi, era prelucrarea pieilor de animale, cu specializarea specifică, meseria de ciurar (făcea site şi ciururi din piele).

Rromii se mai ocupau şi cu prelucrarea părului de animale, ei făceau perii (perieri/părieri), bidinele (bidineri/bădănari) şi pensule.

CĂRĂMIDĂRITUL. URSĂRITUL. NEGUSTORIA DE CAI

În cadrul ocupaţiei legate de construcţia caselor, rromii stăpâneau foarte bine meseria de cărămidari, în prezent pe cale de dispariţie. Cărămizile nearse (chirpici în Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Moldova; văioage în Transilvania şi Banat), au constituit, în special în zonele de câmpie şi de podiş (Transilvania), acolo unde nu se găsea lemnul, principalul material de construcţie.

O altă ocupaţie dispărută în zilele noastre a fost ursăritul/umblatul cu ursul (practicat de către ursari), activitate situată între spectacolul de circ şi vindecare magică. Valorificând semnificaţia ursului ca simbol al puterii, fertilităţii şi reînnoirii ciclurilor naturii, cu virtuţi curative şi de protecţie, ursarii făceau din spectacolul de dresaj al ursului, un ritual cu multiple semnificaţii şi funcţii: protecţia casei de atacul animalelor sălbatice (dacă-ţi joacă ursul în bătătură nu te mai calcă ursul toată iarna); iniţiere, fertilizare şi fecundizare (călcătura ursului este un joc la feciori de însurat şi fete de măritat); vindecare (călcătura ursului vindecă de iele, de sperietură, de deochi, de farmece, de cununii legate şi de alte boli aduse prin mijloace magice).

Una dintre ocupaţiile dispărute ale rromilor a fost geambăşia sau negustoria de cai. De aceasta se ocupau mai ales lovarii din Transilvania, fiind una dintre ocupaţiile importante ale rromilor unguri din fostul Imperiu Austro-Ungar. Legendele spun că rromii geambaşi cunoşteau graiul cailor.

 

FAMILIA TRADIŢIONALĂ ŞI CĂSĂTORIA

 

În cultura tradiţională a rromilor, totul gravitează în jurul familiei. Familia constituie unitatea primordială a organizării sociale, un sistem extins de înrudire, o unitate economică, în cadrul căreia se asigură protecţia individului. Familia de romi este, de fapt, comunitatea, nu numai prin factorii de control social, firesti pentru oricare societate traditionala, ci, mai ales, prin sistemul de relatii de inrudire culturala ("phrali-"), fapt pentru care o putem numi familie comunitara. Familia extinsă locuieşte laolaltă şi, de cele mai multe ori, întreaga vecinătate este locuită de rude. De obicei, pentru tinerii căsătoriţi, se adaugă camere la casa tatălui mirelui sau se construieşte o casă în curtea casei bătrâneşti. 

Principiile coabitării în familie sunt ajutorul reciproc şi responsabilitatea colectivă.

De la căsătorie la căsătoria copiilor şi dincolo de aceasta, fiecare membru al familiei îşi asumă responsabilitatea  pentru ceilalţi, iar aceştia îi garantează protecţia morală şi siguranţa economică, îi asigură integritatea culturală şi îi oferă răspunsul potrivit în situaţii de criză. Rromanipen – legea neamului – îi ţine fiecărui component al familiei loc de religie şi, prin extinderea sentimentelor, dorinţa de a sta laolaltă se traduce  prin modelul specific de socializare. Astfel, oricare rrom întâlnit, chiar complet necunoscut, este identificat ca fiind frate (rr. „phral”) şi tratat ca atare.

Căsătoria se face prin înţelegerea celor două familii „xanamikărimos” (încuscrire), fără necesitatea unei oficializări externe (la primărie etc.) şi reprezintă o alianţă pentru întreaga viaţă între cele două familii. Relaţia este la fel de puternică precum aceea de sânge, membrii celor două familii având obligaţia să se sprijine reciproc în orice situaţie, să nu-şi refuze nimic unii altora şi să-şi acorde încredere deplină. Uneori, cele două familii care se vor încuscri, cei doi „xanamika” (cuscri), se hotărăsc să se înrudească prin copiii lor, uneori încă dinainte de naşterea acestora. Ei stabilesc căsătoria urmaşilor, iar relaţia de rudenie care se va realiza va fi aproape la fel de puternică precum aceea de sânge. Acest angajament (legământ) ritualic poartă numele de „juruirea copiilor” (rr. „solaxadimos e  ©havenqo”;“ame semas dine an-o solax” = am fost juruiţi) şi este urmat de reuniuni succesive ale celor două familii, în special la aniversările fiului şi fiicei, pentru ca, astfel, cei promişi să se poată cunoaşte şi împrieteni, cu mult timp înainte de data căsătoriei. Se petrece astfel acomodarea psihologică timpurie a viitorilor miri. Dacă este mai sărac decât familia fetei sau dacă alegerea sa nu corespunde dorinţei părinţilor, mirele poate fura fata (rr. „naÒi- mos” - fugă).

Fuga mirilor – „o naÒi- mos” –, deşi nerecomandată de comu nitate, se petrece prin refugierea la rude, de obicei la neamul băiatului, la o soră măritată, de pildă, şi întoarcerea acasă la familia mirelui, care are datoria să returneze fata părinţilor ei. După căutări, veghe, jurăminte, pedepsirea fetei pentru dezonorarea neamului, fugarii se întorc la părinţii fetei şi îşi cer iertare. Faptul este, într-un târziu, acceptat prin intervenţia  comunităţii: „akana gàta si o bajo” (acum treaba e deja făcută). Se dezbate situaţia, se face „o divàno” (discuţie, sfat): familia fetei acuză familia băiatului că a profitat de inocenţa fetei lor şi că nu şi-a educat bine fiul, familia băiatului o acuză pe aceea a fetei că a dorit să-şi câştige un ginere, iar cei doi culpabili nu rostesc o vorbă. Kris-ul hotărăşte ca tatăl băiatului să-i plătească ruşinea tatălui fetei („te pokinel o la‡av”) şi să se facă o căsătorie în care băiatul să plece „‡amutro”(ginere) la familia fetei. În final se face încheierea înţelegerii de încuscrire – „xanamikărimos”.

În locul preţului miresei („dau love p-e bori” = dau bani pentru noră) se plăteşte amenda onoarei pătate, „o Òtràfo”. Se poate face si nunta, chiar daca va fi o ceremonie ceva mai simpla fata de cea consacrata, deci fara masa de "pativ" (onoare). Exista si posibilitatea alegerii mutuale a unei "bori", fratele dintr-o familie insurandu-se cu sora cumnatului sau, sotul surorii lui. Acest schimb - "paruvimos" reduce cheltuielile de nunta la jumatate (nuntile se fac laolalta) si anuleaza pretul miresei. Aceasta practica prezinta insa si riscuri in cazul unui divort unilateral , care ar putea duce la divortul si al celeilalate parti.Evident, doar Krisul va putea decide desfacerea unei singure casatorii si mentinerea celeilalate.

O altă formă de căsătorie este aceea de a pleca ginere – „‡amutro” –, în cazul în care familia fetei este mai bogată, sau părinţii băiatului nu au bani suficienţi să plătească fata promisă. În această situaţie, mirele pierde din statut, inclusiv prin faptul că stă la casa fetei, faptul fiind, de obicei, urmarea unor ameninţări cu sinuciderea ale băiatului („nasvalo pala’ lae”= bolnav după ea; „mulo pala’ lae” = mort după ea; „mudarav man te na mekhes man te lăv la” = mă omor dacă nu mă laşi să o iau).

ETAPELE CĂSĂTORIEI TRADIŢIONALE

Căsătoria tradiţională a rromilor cuprinde o serie de etape de trecere: cererea în căsătorie (peţitul) – „o mangimos” şi logodna; nunta – „o biav” –, masa de sărbătorire a virginităţii miresei –„i patîv”.

„O mangimos” se face în două etape. Prima etapă o constituie deplasarea peţitorilor – rude ale mirelui sau alte persoane de încredere – „patîvale”– din neam – la casa fetei, pentru un prim contact cu familia miresei, de stabilire a termenilor întâlnirii cu părinţii mirelui. Părinţii băiatului aduc părinţilor fetei o ploscă învelită într-un şal roşu, de care sunt legaţi bani de aur  (rr. „i  plòska  vuladi  an-o  lolo Òàlo  e sumnakutne  lovenç a”),  semn al încrederii şi al înţelegerii reciproce. Dacă tatăl fetei acceptă să bea, fapt care se petrece, de obicei, după îndelungi dezbateri, menite să spulbere toate posibilele îndoieli şi temeri ale celor două familii, fata se consideră, din acel moment, „tomnime”/mangărdi (tocmită)/logodită/promisă. De acum, relaţiile ei cu viitorul mire încep să fie marcate de o serie de interdicţii care până atunci nu existau, relaţiile lor anterioare fiind de frăţie. Aşadar, ea nu va putea vorbi cu el decât în prezenţa martorilor, ei nu trebuie să fie văzuţi zăbovind prea mult  împreună. Fraternitatea general împărtăşită de fetele şi băieţii comunităţii se transformă, prin logodnă, într-un profund sentiment de ruşine – „la‡avo”, care explică schimbările de atitudine şi comportament.

Reprezentanţii autorităţii celor două familii, părinţii, mărturisesc, confirmă şi validează logodna şi termenii căsătoriei, prin garanţia darului şi prin stabilirea, de comun acord, a „preţului  miresei”. Acesta este elementul de confirmare a valorii fetei, care are ca prim criteriu fecioria. Înţelegerea se întăreşte prin jurământ (rr.„solaxadimos”). Astfel se pun bazele înrudirii prin alianţă „xanamikărimos” care va  împărţi responsabilitatea în numele cuplului şi fără de care unirea celor doi este imposibilă.

„Cumpăratul miresei”, de către familia băiatului, cu „love bare” (bani mari) reprezintă, pe de o parte, semnul preţuirii acordate fetei de către familia viitorului ei soţ, iar pe de altă parte cumpărarea unei noi forţe de muncă, a nurorii care intră  în neamul mirelui. Dacă fata este mai bogată decât băiatul, îşi poate alege singură mirele, şi acesta vine să locuiască în neamul ei, ca „‡amutro” (ginere). Aşa-numitul „preţ al miresei”, suma de bani plătită familiei fetei de către familia mirelui, reprezintă, de fapt, un fel de plată a viitorilor copii, care vor aparţine familiei soţului şi pe care acesta trebuie să-i preia în schimbul unei valori simbolice. 

În felul acesta îşi întăreşte reputaţia, aşadar statutul în cadrul comunităţii. În cazul unui divorţ, o parte din aceşti bani vor fi returnaţi familiei bărbatului. Si tatăl fetei are obligaţia să dea fetei zestre (fuste pentru zece ani, bijuterii de aur, mai ales salbe, tacâmuri de aur şi argint, obiecte de uz casnic etc.), pentru ca fiica sa să nu  fie, mai târziu, persecutată de soţ, pentru că nu a contribuit economic la căsnicie. Pentru a împărtăşi responsabilitatea căsătoriei, familia fetei contribuie financiar şi la nuntă. Atât arvunirea,  cât şi logodna - care constă în jurământul de credinţă al celor doi, repetat de trei ori (rr. „solax”) - se fac în prezenţa unor martori reprezentativi, aşezaţi în cerc (forma perfectă) în jurul mirilor, care contribuie la binecuvântarea viitoarei căsătorii, alături de conducătorul comunităţii – „bulibaÒ” - şi de cea mai bătrână femeie din neam. Cununia o va încheia un „raÒaj” (preot), având sensul iniţial de om bătrân şi înţelept al neamului. 

După nuntă, familia mirelui devine deplin responsabilă de bunul mers al căsniciei. Nora – „i bori” – are atât responsabilităţi, în special în cadrul creşterii şi educaţiei copiilor şi în realizarea treburilor gospodăreşti, cât şi drepturi importante, a căror încălcare poate conduce inclusiv la cererea divorţului. Nora trebuie să fie modestă, sfioasă şi cuminte, să-şi respecte şi să-şi asculte soacra, dar şi aceasta din urmă are obligaţia să-i îndeplinească dorinţele. De pildă, soacra nu trebuie să cumpere ceva pentru fetele ei fără a-i cumpăra şi nurorii, ea trebuie să o îmbrace frumos, să nu o lase să muncească exagerat de mult, să-şi pună fetele să o ajute la treabă şi să stea cu ea de vorbă de pe poziţiile unei adevărate mame. În mod simbolic, nora refuză toate aceste favoruri, dar soacra trebuie să insiste în a i le oferi fără rezerve. Dacă familia soţiei bănuieşte că fata lor este  tratată necorespunzător în familia soţului are dreptul şi datoria să discute problema cu cuscrii şi să ceară rezolvarea  situaţiei. Dacă familia bărbatului nu îmbunătăţeşte situaţia, nora poate cere divorţul şi întrunirea kris-ului (adunarea de judecată a rromilor).

Despărţirile sunt extrem de rare la rromi, ele fiind deseori urmate de împăcări, în special la sărbătoarea de Sf. Gheorghe. Dacă totuşi se produce, despărţirea trebuie supusă aprobării kris-ului, care decide suma pe care trebuie să o plătească soţul pentru întreţinerea soţiei şi a copiilor după divorţ, indiferent dacă vina i-a aparţinut sau nu. Faptul demonstrează răspunderea totală şi continuă pe care o are bărbatul faţă de familia sa, depăşind limitele convieţuirii.

NUNTA LA RROMI

Pregătirile pentru „biav” (nuntă) - din credinţa că se pot produce schimbări neaşteptate de destin („baxt”) - se fac doar începând cu dimineaţa nunţii, fiind asigurate de către tatăl mirelui, însă la cumpărături participă şi tatăl fetei: „Amari ©haj si, mùsaj vi ame te avas khine” (e  fata  noastră, trebuie să ne obosim şi noi).

Bărbaţii îşi ajută femeile la treburi gospodăreşti; nunta îi adună laolaltă pe toţi rromii (rr. „jekh biav kidel sa le rromen khethanes”), fără ca aceştia să primească invitaţie, pentru că a veni cu familia la o nuntă reprezintă un semn de respect şi preţuire, iar a şti de nuntă şi a nu veni înseamnă dispreţ şi desconsiderare, fapt sancţionat de comunitate cu aceeaşi monedă.  

Pe tot parcursul nunţii, tatăl fetei este stăpân absolut, dorinţele lui sunt ordine, recompensându-i-se, în felul acesta, pierderea fetei din neam. Fiica sa devine membra neamului soţului şi va îmbogăţi cu copii tot neamul soţului, familia ei de provenienţă rămânând astfel mai săracă.

În noaptea nunţii, mirii fac un legământ de credinţă (rr. „solax”), jurământul fetei făcându-se pe banii de la salbă, pentru a avea putere de viaţă şi de moarte. Se consideră extrem de importantă, pentru fericirea şi fertilita tea viitorului cuplu.

Indepărtarea „bibaxt”-ului (ghinion, nenoroc, neşansă), dezvoltându-se practici magice în acest sens. În timpul jurământului de credinţă – „o solax”, mirii sparg împreună un vas cu apă, simbolul fertilităţii fiind apa vărsată pe pământ. La fel, la naşterea primului copil, un bătrân sparge un vas şi spune – „Kana t-avela tumenqe kadi piri sar sas kana sas sa, te agorisarel tumaro tràjo khethnes” („când va fi oala aceasta iar întreagă, să se termine viaţa noastră laolaltă”), această rostire implicând ideea de unire veşnică prin căsătoria împlinită prin copil, scopul căsniciei.

Dacă mireasa a fost fecioară, soacra îşi spală nora din creştet până în tălpi, semn că o preţuieşte şi îi va fi ca o mamă, îi dăruieşte salba ei de aur şi închină rachiu pentru cinstea ei. A doua zi după nuntă, soacra îşi primeşte nora cu pâine şi cu sare sau/şi cu rachiu, pe care mirii le mănâncă/îl beau direct din mâna ei, semn al integrării depline a femeii în noul ei statut, de „bori” (noră). Soacra îşi aşteaptă nora şi îi dă să mănânce pâine caldă nedospită şi cu miere, simboluri ale cinstei, belşugului şi durabilităţii căsniciei. A doua zi după noaptea nunţii, rochia purtată de noua soţie va fi roşie şi, la masa de confirmare a virginităţii ei – „patîv”, ea îşi va cere iertare de la părinţi. 

Celebrarea supremă a cinstei fetei o reprezintă masa de împăcăciune – „patîv” –, confirmare comunitară a căsătoriei. Implicarea comunităţii în cadrul acestei ceremonii este deosebită, cele două familii îşi laudă neamul, toţi îşi spun „patîvale” (de onoare, de încredere), îşi dau respect („den patîv”), mănâncă şi beau laolaltă („T-avel baxtali amari skafidi” = să fie masa noastră cu noroc).

Păstrându-se virgină până la nuntă, fata face onoare părinţilor ei şi întregii viţe, socrilor şi soţului, tuturor rromilor, care îşi vor creşte fiicele după modelul ei. Dându-şi fata fecioară în căsătorie, tatăl fetei face onoare cuscrului său, familiei xanamik-ului şi întregii viţe a acestuia, tuturor rromilor, oferindu-le un exemplu de urmat. Venind în număr mare la ritual, rromii fac onoare miresei, părinţilor şi socrilor ei. În felul acesta, „patîv”-ul se dovedeşte a fi o sărbătoare a onoarei, a conceptului de pur, care trebuie păstrat nealterat şi pe parcursul căsniciei.

Virginitatea miresei are, în cultura tradiţională a rromilor, o valoare excepţională, datorită faptului că se află la baza moralei rromani, a concepţiei de pur şi impur. Aşa-numitul „preţ al miresei” înglobează tocmai această valoare, alături de altele, ca frumuseţea, hărnicia şi modestia fetei, respectabilitatea şi averea familiei ei. Dacă mireasa nu este virgină, nu se dovedeşte „patîvali” (cinstită, respectabilă), atunci ea se numeşte „doÒali” (greşită) şi ritualurile merg, în funcţie de dorinţa familiei mirelui, de la un sacrificiu reparatoriu (fata trebuie să taie un porumbel şi să lase sângele să curgă în apa unui râu), până la şi spargerea nunţii şi restituirea banilor familiei băiatului, care poate cere şi plata unor daune morale.

 

NAŞTEREA, EDUCAŢIA ŞI PROTECŢIA COPILULUI ÎN CULTURA TRADIŢIONALĂ RROMĂ

 

Scopul căsătoriei fiind continuitatea neamului, în familia tradiţională a rromilor se manifestă un adevărat cult al copiilor. Ei sunt educaţi în spiritul fraternităţii şi al ajutorului reciproc, dar şi al responsabilităţii pentru ceilalţi. Se educă puterea lor de apărare, forţa morală şi rezistenţa la frustrare, fiind trimişi, de pildă, să înfrunte un unchi sau un văr mai mare: „kuÒ les kana tromas!” (înjură-l dacă îndrăzneşti!). La răspunsul violent al acestora din urmă, băiatul trebuie să dea dovadă de putere de stăpânire şi curaj, antrenându-şi astfel dezinvoltura şi forţa de relaţionare. Deşi fiind puri, copiii pot avea acces la orice tip de informaţii, în faţa lor se vorbeşte deschis despre căsătorie, în special fetele sunt educate în spiritul ruşinii („la‡avo”): ele trebuie să se  comporte  în concordanţă cu restricţiile şi recomandările concepţiei despre pur. Normele onoarei şi ale „patîv”-ului (respect) interzic unei femei să treacă prin faţa unui bărbat, ea fiind obligată să-şi anunţe trecerea cu „arakh tut!” (fereşte-te!) sau „ambolde tut!” (întoarce- te!), iar bărbatul trebuie să întoarcă privirea în altă parte, pentru a-i lăsa cale liberă. În schimb, o femeie cu un copil în braţe, considerată a fi purificată de prezenţa copilului, poate trece oricând prin faţa bărbaţilor. 

Copiii sunt educaţi în spiritul „phralipen” (frăţie), prin urmare, nimeni nu le interzice nimic la modul verbal: „nu face asta!”. Aparent, nu se exercită nici un control asupra lor, ei nu au tabu-uri, pentru că sunt puri. În schimb, condiţia este să li se sugereze codurile comunitare, în forma unei învăţări lente şi fireşti, fără interdicţii, dar educându-li-se respectul – „patîv” –, responsabilitatea împărţită frăţeşte şi simţul ruşinii – „lajavo”. Cei mai tineri trebuie să ceară permisiunea pentru a putea vorbi – „kamav aj mangav te phenav vi me jekh dùma!” (vreau şi cer să spun şi eu o vorbă!), datorită respectului („patîv”) pe care au obligaţia să-l poarte celor bătrâni – „te des patîv ” (să dai respect). Copiii le pot spune părinţilor pe nume, li se pot adresa cu „mo” (mă), „©havea” (băiete), „©haje” (fată) sau „phrala” (frate), fiind folosită cu predilecţie adresarea fiului către tatăl său: „phrala”.

Botezul

Numeroase ritualuri de protecţie înconjoară naşterea, botezul şi viaţa întreagă a copilului. Amintim numai câteva: noului-născut i se pune baier (obiect de pază): „i poso©i” (pungă, buzunar) – o punguţă de cârpă roşie cu un ban de argint, un fir de busuioc şi o bucăţică de zahăr, legată la gât; sub pernă i se aşează un cuţit sau un foarfece, să-l apere de duhurile rele ale nopţii; i se fac descântece de deochi „jakhalipnasqe drabarimata”; în jurul încheieturii mâinii stângi, din dreptul inimii, nou-născutului i se leagă aţă/panglică roşie, cu rol de protecţie, de care este prins un ghioc sau o scoică, simboluri ale fertilităţii şi ale norocului.

Naşterea unui copil, în special a primului copil şi mai ales dacă este băiat, pentru că el va îmbogăţi familia  cu urmaşi, constituie un prilej de mare bucurie. Tânăra noră „i bori” îi vorbeşte soacrei sale despre condiţia ei de femeie însărcinată „khamni” ca unei mame, iar soacra este responsabilă de sănătatea nurorii. Regulile modestiei şi ale ruşinii „la‡avipen” o opresc pe soţie să discute despre sarcină cu soţul ei. 

Femeii „khamni” trebuie să i se  îndeplinească toate poftele, pentru a nu pierde copilul; ea trebuie să vadă numai lucruri frumoase, pentru a avea un copil frumos, altfel, la vederea unui lucru urât, copilul ar fi marcat de semne. În ultimele trei luni de sarcină, ea se retrage din viaţa familiei şi a comunităţii, pentru a păstra legile purităţii. 

După naştere, pentru o perioadă relativă de timp, de la trei zile, o săptămână, 40 de zile, la 6 săptămâni, femeia nu iese din casă, nu primeşte oaspeţi, nu face mâncare, nu-şi serveşte soţul la masă, nu-şi priveşte socrul, toate aceste gesturi având la bază sentimentul de ruşine „la‡avipen” motivat de starea de „maxrime” (impură). Doar femeile măritate care îşi doresc copii şi nu-i pot avea, se recomandă să o viziteze, pentru a deveni fertile.

O practică legată de vulnerabilitatea sufletului copilului este aceea că orice femeie, în afara mamei, dacă intră în camera în care doarme copilul, trebuie să ia cu ea ceva de pe patul lui, pentru că altfel se consideră că îi ia somnul „i lindri” şi liniştea, iar, după acest moment, copilul va plânge mult noaptea. 

Există două tipuri de botez „bolimos” în cultura tradiţională rromă: unul creştin, desfăşurat la biserică, după toate regulile religiei, cu preot „raÒaj” şi naşi „kirvo aj kirvi”, şi unul denumit „rromano bolimos”, în care nici nu poate fi vorba de preot, ba chiar pronunţarea numelui acestuia este considerată aducătoare de neşansă „bibaxt”. De  cel dintâ i se ocupă  femeile şi beneficiile sale sunt mai degrabă pragmatice decât legate de procesul de creştinare în sine. Are loc o purificare a copilului de impuritatea actului naşterii, fapt care îl face mai frumos – „si les aver rang akana, si mai Òukar” (acum are altă culoare, e mai frumos) – şi mai liniştit: va plânge mai puţin. Botezul creştin, este înţeles ca un act magic de purificare, apa sfântă (aghiazma) fiind luată din biserică de femeile, care, mai târziu, îşi vor stropi casele şi rudele pentru a le proteja de impuritate. Acest gest protector este completat de un gest reparatoriu: în  momentul în care copilul se îmbolnăveşte, el este botezat a doua oară, pentru a se vindeca. Acest al doilea botez, care poate fi şi o simplă scufundare a copilului în apă sfinţită, fără aportul preotului este considera un act purificator, care îl curăţă pe copil de atacul impurităţii, cauză a bolii şi a oricărui dezechilibru. Explicaţia care se dă de obicei este că „O jekhto bolimos ©i gelăs” (Primul botez nu a mers.) sau „O jekhto bolimos n-as la©ho” (Primul botez nu a fost bun.), interpretându-se că repetarea actului magic poate avea rezultatele dorite.

Botezul rromano inseamna purificare si oferirea unei valori. Acesta este botezul de pamant „o bolimos e phuvăqo”, prin care, în vremurile nomade, copilul era aşezat la o răspântie de drumuri, spaţiu considerat magic, pe pământ, şi i se presăra pe creştet puţin pământ, rostindu-se urări de bine şi noroc, pentru a i se induce calităţi precum frumuseţea, bogăţia şi cinstea „T-aves baxtalo, patîvalo, barvalo aj Òukar” (să fii norocos de onoare, bogat şi frumos).  Alt tip de botez rromano este botezul de foc „o bolimos e jagæqo”, în cadrul căruia copilul este trecut de trei ori peste foc din braţele tatălui în braţele naşului şi invers, în acelaşi scop purificator şi de aducere a binelui în viaţa copilului, focul fiind un element de purificare şi protecţie. Relaţia de înrudire spirituală dintre tată şi naşul copilului este la fel de importantă, dacă nu chiar mai profundă, faţă de aceea de sânge, din perspectiva responsabilităţii şi comuniunii de interese: cei doi iau parte la un ritual de fraternizare, realizat prin ciocnirea paharului de cinste „o taxtaj” şi împărtăşirea din aceeaşi mâncare şi băutură, comuniune alimentară. Ritualul poate fi însoţit, pentru confirmare, de un jurământ  „solax”, prin care înrudirea este consacrată de responsabilizarea egală şi magică a părţilor.

 

RITUALURI FUNERARE ÎN CULTURA TRADIŢIONALĂ RROMI

 

În comunităţile tradiţionale de rromi, moartea nu este în nici un caz un subiect deschis discuţiei cu  uşurinţă. Discutarea unui asemenea subiect este considerată semn rău şi poate aduce nenorocire asupra casei şi a locuitorilor săi. Această viziune se bazează pe credinţa puternică a rromilor în noroc, şansă sau soartă „baxt”, dar şi în nenoroc, neşansă sau destin rău „bibaxt”, alt subiect despre care nu este uşor şi nici bine de vorbit. A rosti numele morţii poate aduce moartea, deoarece cuvântul este văzut ca element creativ, capabil să modeleze realitatea după voinţa celui care îl foloseşte. A evita să vorbeşti despre subiecte precum moartea, boala sau altele similare este un mod de a te proteja pe tine, dar şi de a-ţi proteja familia şi comunitatea împotriva „bibaxt”- ului. 

Concepţia despre moarte şi ritualurile funerare în cultura tradiţională a rromilor se dezvoltă din opoziţia  pur/impur. Fenomenul morţii este împărţit în două părţi distincte: moartea trupului, în jurul căreia nu se desfăşoară ritualuri în comunitate, corpul mort fiind considerat necurat „biuÂo” sau spurcat/impur „maxrime” şi separarea sufletului „o gi” de trup, alături de călătoria sufletului către lumea morţilor „o them e mulenqo”,  încurajată de o serie de ritualuri funerare complexe. Corpul mort impur – „biuÂo” – se transformă într-un potenţial pericol pentru comunitate, astfel încât el trebuie cât mai repede dat în grija preotului care, de cele mai multe ori, este nerrom, aşadar aparţine lumii exterioare comunităţii. Acest lucru se petrece însă numai după ce corpul mort este pregătit pentru această  înstrăinare. El este spălat cu apă sărată, actul fiind purificator, atât apa, cât şi sarea având o îndelungată istorie de elemente purificatoare,  în numeroase culturi ale lumii. Este apoi îmbrăcat cu haine noi, cu hainele sale cele mai bune sau cu cele preferate, semn de cinstire a memoriei celui mort. 

Un alt comportament ritual foarte important este legat de faptul că mortul nu este scos din casă pe uşa obişnuită, ci pe uşa din spate, scoţând uşa din ţâţâni şi punând-o la loc după scoaterea mortului, deschizând partea laterală a cortului, în vremurile nomade, sau chiar pe fereastră, toate acestea pentru a nu lăsa mortul să ştie care este intrarea normală în casă şi pentru a-l opri, în felul acesta, să revină ca  ©oxano  (strigoi) şi să ia pe cineva din familie cu el. 

În vremurile nomade, incinerarea morţilor şi arderea lucrurilor sale personale, considerate purtătoare de „bibaxt” (nenorocire) şi „maxrime” (impure) erau practici comune. Pe de alta parte, exista ritualuri care intruchipeaza incercarea de a usura procesul mortii, de a-l face mai putin dureros si de avita prelungirea inutila a agoniei. Toate lucrurile care au fost candva importanate pentru muribund sunt scoase afara din camera, pentru ca acesta sa nu le poata vedea si sa nu existe astfel nimic ce l-ar influenta sa se intoarca de pe drumul hotarat catre moarte. Rudele iubite ies si ele din camera muribundului, in acelasi scop, pentru a nu influenta o revenire la viata nedorita si neobisnuita şi pentru a-i lăsa muribundului libertatea să decidă, fără nici o constrângere emoţională, asupra drumului pe care vrea să-l urmeze, fie el spre moarte sau spre viaţă. Se practică ritualul iertării reciproce, prin care muribundul îşi iartă rudele de toate greşelile care i-au făcut sau i-ar fi putut face vreun rău, iar rudele sale, la rândul lor, îi iartă toate greşelile faţă de familie, pentru a-i elibera sufletul de orice regret sau remuşcare. 

Un câine alb, cunoscut drept paznic al lumii morţilor – „o parno ‡ukel kaj rakhel o them e mulenqo” (câ inele alb care păzeşte lumea morţilor) –, des prezent în „rovimata” (bocete), menit să elibereze sufletul din corpul muribund şi să uşureze procesul morţii, este adus în faţa persoanei gata să moară, pentru a fi văzut de acesta sau chiar pentru a-l linge pe muribund şi a-l conduce în lumea de dincolo. 

În timpul priveghiului, care durează trei zile şi trei nopţi, rromii stau laolaltă, beau şi cântă împreună, stau de vorbă, îşi împărtăşesc gândurile şi emoţiile. Nu se organizează o masă comună, de tip praznic, ci se poate mânca individual pâine rromă  simplă – „manro rromano peko e uÂe rromnăar” (pâine rromă coaptă de femei rrome curate) – numită, de obicei, „bokoli” (turtă). 

Chiar şi mai târziu, după înmormântare, aşa- numita „pomană”, ceremonie comemorativă, nu este altceva decât un obicei împrumutat, mai ales prin faptul că lucrurile personale ale mortului, considerate impure, nu se dădeau niciodată de pomană, în special nu rudelor sau în cadrul comunităţii, ci se ardeau, cel puţin  în vremurile nomade, inclusiv pentru a nu deveni o povară inutilă pentru o caravană. Arderea lucrurilor personale ale mortului se practică încă la neamul de rromi manuÒ din Franţa. 

Pentru a defini concepţia culturii tradiţionale rrome asupra morţii, trebuie să se ţină cont de bine şi rău, „Del” (Dumnezeu) şi „Beng” (Diavol), suflet şi trup, „©a©ipen” (adevăr) şi „xoxavimos”(minciună), „uÂo”  (pur) şi „maxrime” (impur), ambele laturi fiind considerate necesare armoniei universale. Conform acestei viziuni, corpul este impur şi deci este firesc să moară, iar sufletul, fiind pur, nu moare niciodată, ci doar se schimbă în altceva şi îşi urmează călătoria spirituală.

 

PORTUL TRADITIONAL AL ROMILOR

 

Confectiile de imbracaminte adoptate de tigani sunt foarte decente, in special portul femeilor si trebuie respectate anumite regului. Femeia maritata va avea capul acoperit tot timpul cu un batic pentru a face evident acest lucru. Tigancile tipice poarta fusta lunga, din mai multe straturi si foarte colorata, cercei mari, parul lung, impletit si uneori o floare in par sau monede de aur. Culoarea preferata a tiganilor este rosu, acestia considera ca aduce noroc. Confectiile textile adoptate de sexul feminin nu sunt foarte diversificate in modele dar isi pot alege confectiile de imbracaminte dintr-o larga paleta de culori. Portul tiganesc este compus din “rohta” (fusta), “katrint”  (sort), “dikhlo” (batic), “gad” (camasa), “podea” (jupa), “dikhlo baro” (batic mare pe spate) si o traista – “tisi”. Culorile materialelor din care sunt realizate confectiile de dama, reprezinta starea de spirtit a tigancilor, astfel,  albastru-verzui inseamna suflet trist, galbenul si portocaliul fericire si rosu-rubiniu inseamna dragoste si noroc. Barbatii nu au un port anume de respectat, poarta adesea palarii cu borul lat, mustati lungi, pantalon, vesta si camasa. In zilele de sarbatoare acestia sunt adeptii costumelor viu colorate. Tiganii sunt recunoscuti pentru iubirea pe care o poarta bijuteriilor scumpe, purtant cu fala multe bijuterii din aur, salbe si banuti de aur. In prezent tiganii respecta cu strictete obiceiurile si sunt adeptii aceluiasi port tiganesc.

REPREZENTĂRILE AUTORITĂŢII, FACTORII DE CONTROL ŞI DE SANCŢIUNE SOCIALĂ ÎN CULTURA TRADIŢIONALĂ RROMĂ

 

Conflictele este de preferat să se rezolve în interiorul comunităţii – „maÒkar e phralene” (între fraţi), prin adunarea de judecată – „i kris” – precedată de dezbaterea cazului între rude de grade mai îndepărtate – „o divàno” (discuţia). Judecata o fac krisinitoră – „krisăqe rroma” (judecători), înţelepţi, bătrâni (amare  phure), „patîvale rroma” (oameni de onoare, foarte respectaţi), independenţi din punct de vedere al rudeniei faţă de cei în cauză. Hotărârea se ia prin consens şi justiţia este distributivă: ambele părţi au dreptatea lor şi trebuie să li se dea satisfacţie tuturor. De vreme ce nu există adevăr absolut, încrederea şi respectul reciproc sunt bazele comunicării şi ale comuniunii. Reconcilierea se manifestă printr-o masă de împăcăciune – „patîv”–, în cadrul căreia fiecare dintre părţi îşi primeşte partea de compensaţie. Se urmăreşte  nu atât pedepsirea vinovatului, cât mai ales compensarea victimei. 

Dacă „o divàno” previne, antrenând rude – „xanamika” (cuscri), „kirve” (naşi, cumetri) – şi propunând justificări, explicaţii şi concesii, „i kris” reglează conflictul, dă sentinţe, tranşează – „te©hinel i kris” (să taie kris-ul) sau „si tut manro, si tut  ©hurik,  ©hin kaar kames” (ai pâine, ai cuţit, taie de unde vrei).

Există, în cultura tradiţională a rromilor, un adevărat cult pentru bătrâni, care se alătură cultului copiilor. Niciodată o familie de rromi nu-şi va da bătrânii la azil, oricât de luxos ar fi acel azil; excluderea lor ar reprezenta uciderea spirituală, deci  un  păcat  de  moarte.

În jurul unei rude bătrâne şi bolnave, chiar o rudă îndepărtată sau, pur şi simplu, un bătrân din comunitate rămas singur, vor fi permanent văzuţi cel puţin doi-trei nepoţi, îngrijindu-i suferinţele cu răbdare, alinându-i sufletul cu duioşie şi tandreţe sau măcar ţinându-i companie. În vremuri de criză, când întreaga familie suferă de foame, se va găsi, totuşi, întotdeauna ceva special, „vareso guglo” (ceva dulce) sau măcar un fruct pentru bătrânul bolnav. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu copii orfani, ei sunt imediat adoptaţi de comunitate şi vor fi fraţi buni („©a©e phrala”) într-o familie. 

Femeia bătrână se bucură de un respect deosebit. Eliberată de impuritatea convieţuirii fizice, dar păstrând miracolul matern, ea rămâne responsabilă de educaţia nepoţilor, este „phuri daj” (mamă bătrână) –, dobândeşte prestigiu şi influenţă asupra comunităţii. Considerate a fi deţinătoarele unei experienţe unice şi posesoare ale  cunoaşterii  magice, femeile bătrâne, fie ele bolnave, oarbe sau surde, sunt clarvăzătoare, ştiu să lege şi să dezlege farmece, au autoritate de vindecătoare şi acces la esenţa lumii prin relaţie cu forţele supranaturalului. Chibzuirea şi părerea bătrânei poate rezolva un conflict grav chiar mai eficient uneori decât judecata kris-ului, iar în cazul unei dispute de nerezolvat, ultimul cuvânt îl are ea. Toţi membrii comunităţii se grăbesc să-şi împartă masa cu bătrâna, chiar copiii flămânzesc, pentru a avea ea cele mai bune bucăţi. Binecuvântarea de la „i phuri daj” nenorocire ca şi binecuvântarea de la Dumnezeu. A nu îndeplini o dorinţă sau a-i refuza o rugăminte este un păcat de moarte.

Daca până aici am vorbit despre structurile de autoritate din cadrul comunităţii, vom pune în lumină, în continuare, tipurile de relaţionare cu divinitatea. Esenţa gândirii rrome asupra spaţiului şi timpului o reprezintă credinţa în armonia cosmosului şi prezentul continuu. Cea dintâi se traduce în faptul că fiecare lucru îşi are locul său bine definit şi definitiv în lume, ca de pildă, astrele, care aparţin spaţiului celest, şi animalele, care aparţin pământului. Orice suprapunere dintre spaţii este privită ca rupere a echilibrului şi orice trecere dintr-un spaţiu în altul (naşterea, moartea) trebuie însoţită de ritualuri de protecţie. În ceea ce priveste prezentul continuu, mentalul rrom consideră, ca în Biblie, că trecutul nu contează foarte mult pentru că oricum s-a consumat, viitorul nu contează pentru că numai Dumnezeu îl cunoaşte, aşadar ceea ce are cu adevărat importanţă este prezentul.

Viziunea binară asupra lumii, cuprinzând opoziţia pur-„uÂo”/impur-„maxrime” se regăseşte, la nivelul relaţiei cu supranaturalul, într-o credinţă de tip dualist, în cadrul căreia atât forţele binelui, reprezentate de Dumnezeu – „o Del” sau „o Devel”–,  cât şi forţele răului, reprezentate de Diavol – „o Beng” –, sunt necesare armoniei lumii şi complementare. Dualismul are reflexe şi în concepţia asupra rolurilor complementare ale bărbatului şi femeii în familie. Femeia se ocupă de creşterea şi educarea copiilor, de treburile gospodăreşti interne, iar bărbatul de câştigarea unui venit pentru întreţinerea familiei şi de relaţiile cu exteriorul.

 

DOMNIA VOIEVODULUI RROM STEFAN RĂZVAN ÎN MOLDOVA

 

O prezenţă inedită rromă în istoria statului moldovean o reprezintă domnia lui Stefan Răzvan, la sfârşitul secolului al XVI-lea. Locul lui de naştere nu este cunoscut. El provenea din Ţara Românească, fiind foarte bine cunoscut de Mihai Viteazul. Acesta arată că Stefan Răzvan era rrom, supus al său din Ţara Românească, pe care l-a trimis cu misiune la Constantinopol. Există şi alte surse care atestă origine etnică rromă a lui Stefan Răzvan, anume, secretarul regelui Poloniei, Reinhold Heidenstein, care afirma despre Stefan Răzvan că avea mamă româncă şi tată rrom. La Constantinopol, intră în slujba lui Aron Vodă şi ajunge omul de încredere al acestuia. Împreună vor veni în Moldova în toamna anului 1592. 

Iniţial, Stefan Răzvan fusese mahomedan, iar prin botezul său creştin el şi-a atras duşmănia turcilor care căutau să-l omoare. În acea perioadă el s-a căsătorit cu o jupâniţă pe nume Maria sau Marica. Mihai Viteazul ne spune că mama lui Răzvan era ţărancă aservită, rumâncă, ca atare tatăl lui Stefan Răzvan a fost rrom mahomedan care nu putea fi înrobit de domnia valahă. Dacă tatăl său ar fi fost din Ţara Românească, atunci Răzvan ar fi ajuns rob ca şi tatăl său şi nu ar fi putut obţine poziţii însemnate şi, mai târziu, domnia în Moldova. Stefan Răzvan apare în documentul de la 5/15 august 1594 ca Stephanus Rezvan Hathman, semnând el însuşi cu litere latine, ceea ce arată că era un om învăţat.

Prima dregătorie avută în statul moldovean este cea militară de agă, pe care o primeşte de la Aron Vodă, după ce participase alături de acesta la lupta împotriva lui Petru Cazacul.

Din 28 martie/7 aprilie 1594 el apare în Sfatul Domnesc cu titlul de „portar de Suceava”, „căpitan  general” şi „general al călăreţilor şi pedestraşilor”, ceea ce  însemna acelaşi lucru.

Stefan Răzvan este prezent în vara lui 1594 la tratativele lui Aron Vodă cu împăratul german pentru aderarea la Liga Creştină, mai apoi conducând, până în primăvara anului 1595, în calitate de comandant al  armatei moldovene, campaniile armatei asupra Tighinei, Chiliei, Cetăţii Albe, Ismailului şi asupra nordului Dobrogei. După asediul nereuşit al Tighinei, împreună cu un corp de oaste ardelean, Răzvan s-a îndreptat spre Iaşi, unde, în noaptea de 25 aprilie/5 mai1595, l-a declarat pe Aron Vodă trădător şi l-a arestat. El s-a proclamat domn la Iaşi, posibil la 24aprilie 1595, sub numele său de botez Stefan Vodă. Preotul armean Hagop din Tokat arată că Răzvan era iubit de toţi şi era capul călăreţilor moldoveni. La Alba Iulia ardelenii îl considerau un„boier de vază”, „care boier îi este foarte plăcut principelui şi până acum i-a fost servitor vechi şi credincios”, ceea ce l-a determinat pe principele Sigismund să-l sprijine ca domnitor al Moldovei. Primul document intern păstrat a fost emis la16/26 mai 1595, ultimul purtând data de 12/22 iulie 1595. Poziţia sa ca domn al Moldovei este serios diminuată prin însuşi tratatul încheiat de Răzvan cu Sigismund  Báthory la 24 mai/3iunie1595, la Alba Iulia. Astfel, Răzvan purta de acum încolo titlul de „locotenent”  sau locţiitor al principelui, dările asupra ţării Moldovei se fixau de către dieta transilvană, voievodul nu avea dreptul să  pronunţe pedepse cu moartea şi nu putea încheia tratate externe fără aprobarea lui Sigismund. 

Creşterea influenţei lui Sigismund Báthory şi implicit dominaţia Casei de Austria nu au fost acceptate, de Uniunea polono-lituaniană. Cancelarul şi marele hatman polon Jan Zamoyski dorea un stat moldovean care să aibă relaţii paşnice cu Imperiul Otoman şi cu Polonia. Pentru aceasta trebuia înlăturat de la domnie Stefan Răzvan, care declarase război turcilor. La 17/27 august 1595 oastea marelui hatman polon a trecut în Moldova, la 26 august/5 septembrie ajungând lângă Iaşi. 

La 22 august/1 septembrie 1595, Stefan Răzvan, împreună cu 16000 de călăreţi şi pedestraşi, a abandonat tabăra de pe Jijia, dar, fiind părăsit de o mare parte a oştirii sale, a trecut în Transilvania. Soţia domnului, doamna Măriuca, s-a adăpostit, de asemenea, de oastea polonă în Transivania. În campania antiotomană a lui Sigismund Báthory, din toamna lui 1595, din Ţara Românească, Stefan Răzvan a condus un grup de 1500 de lancieri care formau centrul armatei crestine. Dupa victoriile impotriva turcilor, armate se intoarce la Brasov.

La 17/27 noiembrie 1595, Stefan Răzvan a pornit de la Braşov spre Moldova cu 5000 de soldaţi, pentru a-şi recupera tronul de la Ieremia Movilă. Bătălia a avut loc la 3/13 decembrie 1595, în câmpia Sucevei şi, după trei ceasuri de luptă, cu ajutorul armatelor polone, Ieremia Movilă iese victorios. Stefan Răzvan a fugit spre Transilvania, fiind urmărit de poloni. Si-a schimbat hainele de domnitor cu altele ţărăneşti, dar a fost prins de urmăritori în ziua de 4/14 decembrie 1595.

Ieremia Movilă a poruncit să fie pus în fiare şi, la Suceava, i s-a tăiat nasul şi a fost tras în ţeapă. Doamna Măriuca, trimisă de Răzvan în Transilvania, avea în posesie satul românesc Zăpârţ (astăzi Băbdiu) din comitatul Solnocul Interior. 

După anii 1602–1603, ea pierde stăpânirea asupra acestui sat şi a satului Rogoz din Ţara Lăpuşului, nemaiştiindu-se nimic apoi despre ea şi fiul ei. Mormântul lui Stefan Răzvan nu este cunoscut, fiind posibil să fie înmormântat în cimitirul de mult timp dispărut de la marginea Sucevei. (adaptare după Constantin  Rezachevici, Enciclopedia domnilor români, 2001).